Galaftion Cotta
Galaftion Cotta... acesta este primul nume care îți vine în minte în momentul în care te gândești la Gurghiu sau la defileul Mureșului. Timp de 40 de ani, dl. Galaftion Cotta a protejat, a populat și a ridicat prestigiul apelor din zonă la un nivel de care se bucură și astăzi. Un coleg de la sute de kilometri a creat modele de muște care-i poartă numele, primele concursuri de muscărit sunt legate tot de numele domniei sale, sunt mulți pescari cărora dl. Galaftion Cotta le-a pus undița în mană și i-a învățat că cel mai important lucru este să tratezi peștele ca pe un prieten. Domnia sa vorbește mai puțin despre sine și mai mult despre ceea ce s-a făcut în acest domeniu. A privi ultimele decenii din perspectiva pregătirii și a experiențelor d-lui Cotta ne face să reanalizăm multe dintre lucrurile pe care le consideram ca fiind cunoscute, iar exemplul pe care-l oferă poate duce la noi atitudini și comportamente față de acest sport.
Cum ați început să pescuiți la muscă? Care sunt primele dumneavoastră amintiri legate de pescuitul la muscă artificială?
Galaftion Cotta: Cred că aveam vreo 6 ani când un vecin mi-a dat o joardă de alun cu ață de papiotă și cu un cârlig făcut dintr-un ac cu gămălie... vedeți, de atunci pescuiam cu cârlig fără spin. Așa am prins primul meu pește pe care toată viața o să-l țin minte: un clean. Și acum știu locul unde s-a întâmplat: pe mal erau un arin și un dud, dudele cădeau în apă, iar acolo se adunau mulți cleni, dintre care am reușit să prind unul. Acesta a fost începutul, inocularea acelui virus pe care-l reprezintă pescuitul cu undița.
Pe urmă, cred că eram prin clasa a 6-a, un prieten cu care pescuiam a început să-mi povestească despre pescuitul la muscă și de un prieten de-al lui, Damian, care pescuia la fel. El mi-a arătat cum se face o muscă artificială și de atunci am început să pescuiesc în acest stil. Aveam un singur cârlig cu barbetă, cred că era destul de mare, probabil de 10, o bucățică de nailon, urmau apoi ața de papiotă și varga de alun. Pe acel cârlig îmi legam musca, aveam câteva pene în buzunar și 2-3 bucăți de ață colorată. Cam astea erau toate sculele cu care pescuiam. Dimineața mergeam la râu, mă uitam pe marginea apei ce insecte zboară și acolo îmi legam musca. Am fost autodidact, nu m-a învățat nimeni cum se pescuiește la muscă... cum dădea Dumnezeu sau așa cum mă pricepeam, dar întotdeauna am pescuit în acest stil, niciodată la plută. În clasa a 8-a am văzut pentru prima dată pe cineva care pescuia la muscă cu lanseta. Era un profesor din Târgu Mureș care venise acolo la pescuit. M-am lipit de el și cât a stat în concediu, am fost după el în fiecare zi.
Prima lansetă, primele muște... Cum erau apele și peștii în acea perioadă?
Galaftion Cotta: Primele muște... toate muștele cu care pescuiam erau confecționate de mine. Îmi amintesc că aveam un medic în comuna Gurghiu, acolo unde stăteam, și uneori mai aducea muște de prin străinătate. Primul lucru pe care îl făceam era să tai musca adusă, indiferent ce model era, ca să îmi leg eu musca mea, cu care știam că o să prind. Foarte târziu am început să pescuiesc cu muște cumpărate sau făcute de alții. Prima muscă pe care am cumpărat-o a fost un Whisky Fly, cu ocazia participării la Campionatul Mondial din Anglia, pe care am dat aproape 2 lire și pe care o am și acum. Prima lansetă am avut-o mult mai târziu, după 1970, deja lucram. Mi-am cumpărat un Pezon & Michel din fibră de sticlă și o mulinetă tot Pezon & Michel cu recuperator. Și pe acestea le am.
Apele erau foarte bine păzite de personalul silvic, cel puțin apele pe care am copilărit eu. De exemplu, Valea Gurghiului, care nu a fost niciodată concesionată, se afla în gestiunea ocoalelor silvice și era păzită de pădurari. Apa trecea prin grădina casei mele și chiar în grădina mea îmi era frică să mă duc să pescuiesc. Era o teamă de a pescui fără permis.
Apele erau foarte bogate în pești și nu erau poluate. Apa era limpede, pietrele erau curate, nu se vedeau alge pe fund, deși în acea zonă temperatura se ridica vara la 23-24 C. Îmi amintesc că o dată pe an se organiza cu aprobarea primăriei o partidă de pescuit cu plasa. Se prindeau o gramadă de pești și se împărțeau la toată lumea din localitate, pescarii primeau porții mai mari, dar se duceau pești și la văduve sau la oamenii care nu fuseseră acolo. Predominanți erau cleanul și mreana, foarte puțin lipan se prindea în zona mea. De fapt, eu am constatat că lipanul este un pește atât de rapid încât nu poți să-l prinzi în plasă. Poate că alții mă contrazic, dar eu am avut două experiențe în acest sens.
M-a preocupat și am încercat să reproduc lipanul în captivitate la Păstrăvăria Gudea, de care și răspuneam în acea vreme. La un concurs de pescuit, pentru a se elimina suspiciunea de fraudă, am folosit un hidrobion și în el am băgat toți lipanii care s-au prins în timpul concursului, ca să-i păstrez vii. Ideea era ca după concurs să-i duc la păstrăvărie și să-i reproduc, lucru pe care l-am și făcut. Peștii s-au dezvoltat foarte bine, însă primăvara, păstrăvarul a prins trei lostrițe care urcau la reproducere și le-a pus în bazinul cu lipani. Când am auzit, am zis că-l mănânc de viu. Însă am constatat că lostrițele nu au prins nici un lipan. Ulterior, convinși că nu o să fie nici o problemă, am băgat în bazinul cu lostrițe reproducători de păstrăv indigen, deoarece și aceasta era în preocuparea noastră la nivel de ocol, să producem noi materialul pentru populare, ca să nu mai mergem să cumpărăm din alte părți. Am constatat că păstrăvul a fost mușcat de lostrițe, fiecare păstrăv era mușcat. Lostrițele reușiseră să prindă păstrăvii, dar pe lipani nu. Cu toate că dl Paul Decei spunea că hrana preferată a lostriței este lipanul, eu mă îndoiesc. Mreana da, scobarul da, cleanul, orice prinde, dar lipanul cred că este mai greu de prins. E mai iute, deși doar aparent e mai leneș. Chiar în apă, când îl vezi că dispare, dispare instant, pornește ca un glonte.
Există o vârstă pentru a te apuca de muscărit?
Galaftion Cotta: Nu aș spune o anumită vârstă. Oricând e bine să te apuci de muscărit. Decât să pierzi vremea prin baruri, e mai bine să ieși pe malul apei. Chiar și pe copii e bine ca de la cea mai mică vârstă să-i înveți să pescuiască. Dar aș zice că pentru a ajunge un pescar de performanță, ca să reprezinți un club sau o țară, e bine să începi de tânăr și să te bucuri de îndrumarea unui instructor de casting, pentru că dacă înveți ceva greșit e foarte greu să corectezi ulterior. Eu am fost un autodidact, reușesc să pun musca unde vreau, dar la un concurs de casting nu reușesc să fac performanță. Când pescuiești de plăcere nu e neapărat nevoie de așa ceva, dar când participi la concursuri e necesară o asemenea pregătire. De asemenea, nici trecerea de la alte stiluri la pescuitul la muscă nu e grea, însă acest stil e cu totul altceva: trebuie să te deplasezi, să vezi râul, să știi unde să cauți peștele... până se formează ochiul durează câțiva ani.
Ați terminat studiile și vi s-a dat în grijă o zonă cu ape și păduri, foarte multă muncă, dar și recompense și satisfacții...
Galaftion Cotta: Mi-am făcut din pasiune meserie. Mi-a plăcut pescuitul, mi-a plăcut vânătoarea și mi-am ales această meserie. Era destul de prost plătită, dar tot ce am făcut, am făcut din pasiune, am făcut cu plăcere. Atunci când faci ceva din plăcere, nu-l percepi ca pe un efort. Erau foarte multe satisfacții, satisfacția pe care o ai atunci când faci o topliță, atunci când vezi că ai reușit să faci o cascadă. Bineînțeles că nu făceam aceste lucruri singur, erau multe persoane implicate. Dar atunci erau niște bani, se dădeau fonduri de investiții, trebuia să faci proiecte, lucrurile erau foarte bine puse la punct. Ca să faci o topliță îți trebuia un decret prezidențial ca să se scoată din fondul forestier o anumită suprafață și să-i schimbi destinația. Acum nu mai este așa, acum poți să faci ce vrei, chiar și cabane, pentru că nu te întreabă nimeni.
Au fost multe acțiuni de susținere și protejare a apelor: populări cu pești, introducerea de specii noi, reîmpăduriri...
Galaftion Cotta: Da, acestea au fost preocupări permanente în perioada aceea. Pentru pescuit a fost omul care nu se va mai naște o dată, domnul inginer Paul Decei, care făcea ce făcea și în fiecare an, fiecare inspectorat silvic primea fonduri de investiții pentru amenajări piscicole, cascade, toplițe, pinteni. În fiecare an se făceau populări cu pești după criterii foarte bine stabilite: cât poți să încarci o topliță pentru ca peștii să se dezvolte, cu câți pești se popula o apă, erau formule de calcul în ceea ce privește stabilirea bonității unui fond de pescuit. În cazul în care se constata că efectivele piscicole sunt sub potențialul fondului respectiv din diverse cauze, cum ar fi pescuitul excesiv, poluarea sau alți factori, pescuitul era oprit pentru o perioadă de refacere de un an, doi sau chiar trei ani. De asemenea, în fiecare fond se putea pescui pe aproximativ 30% din el, restul fiind zonă interzisă pescuitului, zonă de protecție. Acum nu se mai ține cont de așa ceva.
În acea perioadă toate lacurile de munte au fost populate cu pești, absolut toate. Îmi amintesc că și Iezerul din Călimani a fost populat, deși era o palmă de lac, în jur de un hectar. La fel a fost și Tăul Zânelor, unde prin anii '70 se prindea păstrăv indigen și curcubeu. Paul Decei a fost cel care a militat pentru aceste lucruri și a făcut posibilă popularea cu păstrăvi a lacurilor alpine. Am fost acolo și am văzut cum păstrăvul indigen ajunsese deja la o jumătate de kilogram, ca mărime. Curcubeul a dispărut repede, deoarece era un lac închis și acesta mânca la orice... ciobanii și turiștii l-au terminat repede, zona fiind greu de păzit, era în vârful muntelui.
S-au făcut multe lucruri și a fost o preocupare ce a durat până la începutul anilor '90, după care situația s-a degradat. Până în '89 și câțiva ani după, la nivel de ocol silvic primeam bani pentru investiții. Eu m-am mutat la Ocolul Silvic Gurghiu, în aprilie 1989. Știu că în anul următor am construit cinci toplițe... mai erau bani, mai puteai obține niște fonduri ca să faci ceva pentru râuri. În fiecare an mai primeam ceva bani ca să reparăm cascade sau să construim toplițe. Nu le făceam singur, erau mai mulți oameni, material lemnos luam de pe șantier, cuiele se mai cumpărau... construiam peste10 cascade pe an, ceea ce era semnificativ. Înainte de '89 construiam 10-15 cascade pe an, după '89 numărul lor s-a redus treptat la 5, iar în '96 am făcut ultimele 5 toplițe. După aceea am mai solicitat fonduri, dar nu am primit nimic. A mers din ce în ce mai rău, știu că în ultima perioadă nu se mai făcea nimic...
Ca să faci ceva pentru râuri e vorba de bani. Ca să construiești o cascadă de 10 metri intră cam 3,5 m3 de material lemnos.... plus cuie și manoperă. Într-o zi 2 oameni nu fac o cascadă, cu săpături, cu fixarea grinzii de fund și cu toate. În afară de a știi cum trebuie făcute, toate aceste costă destul de mulți bani, iar fonduri nu se mai alocă astăzi pentru așa ceva.
Ați participat la reintroducerea lostriței pe Mureș...
Galaftion Cotta: Da. Am adus icrele de la Păstrăvăria Ceahlău, icre embrionate, au fost ținute în incubatoarele Păstrăvăriei Gudea, iar după aceea am trecut peștii într-un bazin. Toamna nu i-am mai găsit, mai erau doar vreo 20 de exemplare. Se produsese o fisură sub bazin, erau bazine vechi, și toate lostrițele au scăpat în râu. Însă practic s-a făcut și cu acestea o repopulare.
Am repetat anul următor și am reușit să le duc până la vârsta de un an. Rețin că am introdus aproape 900 de lostrițe în râul Mureș, în mai multe zone pe care le-am marcat ca zone de protecție pentru lostriță, pescuitul fiind interzis acolo. La populare aveau aproximativ 12 cm, la două luni după aceea dimensiunea lor a crescut la 30 de cm. Au crescut atât de repede pentru că în râu aveau hrană. La vârsta de 3 ani și jumătate lostrițele aveau 3-4 kg.
Mulți ani după, mi-a telefonat cineva să-mi spună că într-o anumită zonă se reproduc lostrițele. Eram pensionat și nu mai puteam să intervin cu nimic. Am început să dau telefoane la toți cunoscuții. Unul mi-a spus că nu are ce să facă, pentru că nu e zona lui de activitate, pe altul, care era responsabil de acea zonă, nu l-a interesat. Dau telefon chiar la cel care puteau să decidă intervenția, cineva de la ANPA care răspundea de zona aceea: „Da! Sigur! Lostrițe! Mâine organizăm o acțiune și vă invit și pe dumneavoastră!”... M-am bucurat că am reușit să găsesc oameni interesați, iar a doua zi eram pe Mureș, în locul respectiv, ca să particip și să-i ajut. Se face 8, se face 9, se face 10... nu vine nimeni. Dau telefon și respectivul îmi spune că e ocupat. Insist, zicându-i că sunt deja oameni care le urmăresc și că deja prinseseră zilele trecute una sau două lostrițe. Îmi spune ca poliția nu se bagă și că nu are nici un chef să se ia de el vreun braconier care a băut mai multe beri. Asta mi-a spus cel care reprezenta autoritatea publică și care trebuia să se implice. Dacă eu i-aș fi spus d-lui Paul Decei că lostrițele se reproduc pe o zonă, acolo era pază 24 de ore din 24. Cu arma stătea cineva și le păzea!
Vorbiți-ne despre dl Paul Decei, despre institutele de cercetare, despre oamenii ce au contribuit foarte mult la acest domeniu.
Galaftion Cotta: Eu zic că cel care a făcut poate cel mai mult în acest domeniu a fost domnul inginer Paul Decei. A fost un om extraordinar și s-a implicat atât de mult încât îți era rușine să nu-ți faci treaba. Respectul față de dânsul te obliga să ții ștacheta cât mai sus.
Dânsul a făcut foarte multe pentru apele din România, și cercetare și activitate pe teren. În plus, toate relațiile pe care și le crease le folosea pentru ape și pești. Se populau lacurile de munte cu elicoptere militare. Eu am adus icre embrionate de la Câmpul Cetății la Gudea cu elicopterul. A fost un om deosebit. Ne ținea instructajele și ne explica la fața locului în cadrul reciclărilor unde aveam activitați practice. Mergeam pe un fond de pescuit sau de vânătoare, lucram efectiv la construcția toplițelor sau a cascadelor, efectuam vizite la păstrăvării, pentru că noi coordonam și activitatea acestora.
Eu eram foarte bun prieten cu Alin Manu, care lucra la ICAS, și printre cercetători erau dl Vișoianu și dl Ilie. Aveau ca temă de cercetare stabilirea bonității fondurilor de pescuit și știu că au venit cu o echipa Alin, d-na Angela Iliescu și un tehnician. Au luat probe din râu din mai multe locuri, probe de apă, probe de sol, probe de pești. Când s-a stabilit bonitatea fondurilor de pescuit, s-a stabilit pe niște criterii științifice, nu după ureche. Exista o preocupare...
Tot atunci a început o temă de cercetare privind reproducerea lipanului pe cale artificială. Știu că am fost într-o deplasare prin Maramureș, Bistrița și Harghita ca să vizităm mai multe râuri și păstrăvării, cu probe și documentație, am adunat foarte multe materiale. La păstrăvăria de la Lăpușna am reținut lipani reproducători de la care am extras în primăvară icre și lapți, le-am ținut în incubatoare, am obținut puiet de lipan. Foarte interesant, au o creștere extraordinară, lipanul se dezvoltă foarte repede. La un moment dat nu mai aveam ce să le dăm de mâncare și știu că le dădeam ouă de muscă. Puneam bucăți de carne, se adunau muștele acolo și recoltam ouăle de muscă. Mai târziu, când au crescut, i-am eliberat în râu.
Totodată, peștii erau foarte sănătoși pentru că toate furajele pe care le foloseam erau naturale. Acum se dă hrana aceasta granulată, care conduce la o creștere extraordinară a peștilor. Coeficientul de conversie e de 1,3 kg de hrană granulată la 1 kg de pește, iar la puiet e de 0,9 kg la 1 kg de pește. Păi ce furaj e acesta, cum se poate o obține asemenea creștere?!
Cum se pescuia înainte de '89?
Galaftion Cotta: Erau lucruri bune și lucruri rele. De exemplu, un lucru bun pentru pești era faptul că se elibera un număr limitat de autorizații care era stabilit în funcție de bonitatea fondului și de numărul peștilor ce puteau fi pescuiți într-un sezon, având în vedere că atunci se puteau reține 10 salmonide. Țin minte că pe Ilva aveam 30 de autorizații, iar pe Sălard 10. Cele de pe Sălard erau date pe sprânceană, erau aprobate doar de directorul inspectoratului silvic. Celelalte erau la latitudinea mea și în acest fel puteam să controlez foarte bine oamenii cărora le dădeam autorizații.
Dar ceea ce vreau să subliniez este că nimeni nu își permitea să meargă la pescuit fără autorizație. Pot să vă dau exemple de oameni cunoscuți sau de prestigiu din județ, care întotdeauna își luau autorizația... era Președintele Tribunalului Mureș, Nelu Covătaru, care mergea la pescuit, sau renumitul doctor Ciugudeanu, sau dl Lobonțiu, ce avea o funcție importantă la acea vreme... toți aveau toate actele în regulă. Erau și câțiva mai privilegiați care aveau acele permise roșii, așa cum le spuneam noi, care erau valabile în întreaga țară, dar niciodată nu făceau pagube, tratau apele cu respect. Mergeau la pescuit o dată sau de două ori pe an, poate că nici nu ajungeau în zona mea de activitate, dar niciodată nu pescuiau fără acte.
Pe de altă parte, puteam să lucrez foarte ușor cu oamenii. Când aveam nevoie de oameni ca să amenajez ceva, de exemplu să curaț toplițele în primăvară sau să repar o cascadă, pentru că nu erau bani alocați, puteam să-i mobilizez foarte ușor. Vorbeam cu ei și le ziceam că într-o duminică mergem să curațăm toplițele și aveam o înțelegere: dimineața lucram, la prânz mânca fiecare ce avea în straiță, iar până seara aveau voie să pescuiască fără permis, cu reținerea peștilor la măsură și limitat la un anumit număr. Să știți că veneau foarte mulți, chiar fără să fie pescari.
Mai erau și acele controale încrucișate care se făceau anual și trebuia să te duci în alt județ și să controlezi o zonă. Așa am ajuns pe Valea Budacului, pe care nu o cunoșteam. Cu harta în mână m-am dus și am patrulat acolo, într-o zonă unde nimeni nu știa că voi fi prezent. Efectul era că ne implicam, că eram prezenți. Vedeai că cineva face un foc pe malul apei, nu-l amendai, dar îl atenționai. Imediat se auzea. Se crea certitudinea că nu e chiar totul vraiște. Nu faptul că încheiai un act de contravenție conta, asta era nesemnificativ, ci faptul că apărea acel curent de opinie că se controlează și că legea trebuie respectată. La nivel de ocol se organizau săptămânal patrule formate din 2-3 persoane ce străbăteau pe jos fiecare fond de pescuit. Pe Neagra Broșteni zilnic se organizau asemenea patrule, acolo fiind un pădurar cunoscut, Cimpoieșu.
Citeam în revistele de pescuit din urmă cu 50 de ani despre amenajarea râurilor, despre ce este o stavilă sau un pinten. Pescarul nu amenaja singur, dar știa unde este bine să pună o piatră sau un lemn într-o asemenea construcție...
Galaftion Cotta: Noi, care lucram în domeniu, aveam periodic la 2-3 ani acele cursuri de reciclare, unde se adunau persoane din toată țara, responsabili de vânătoare și de pescuit. Cursurile aveau loc de obicei la Azuga sau la Bușteni și acolo veneau diverși profesori care ne informau despre tot ce era nou în acel domeniu. Aceste întruniri erau foarte bune, pentru că schimbam între noi impresii, informații și experiențe care erau bine venite, iar profesorii prezenți predau cursuri atât de vânătoare, cât și de pescuit. Mai mult, mergeam în anumite zone de râu unde noi amenajam o topliță, o cascadă, lucram efectiv, iar aceasta era o experiență extraordinară.
După aceea, în zonele noastre, noi coordonam activitatea, nu făceam singuri asemenea lucrări, însă știam foarte bine cum și ce trebuie făcut. De exemplu, pentru o cascadă trebuia să găsești locul, pentru că nu poți face o asemenea construcție unde vrei tu. O cascadă trebuie să îndeplinească niște condiții, malurile să fie înalte, albia râului să aibă o anumită structură, sunt multe criterii, pentru că nu poți să o faci undeva unde spațiul este deschis, să ridici nivelul apei și o abați pe lateral, iar când ai vreo viitură, în loc să protejezi râul, tu îi schimbi cursul. Erau niște lucruri mărunte, dar trebuia să le știi. De asemenea, la o topliță trebuia stabilită o zonă unde putea fi amplasată, cu un izvor natural pentru a nu capta apa din râu, aceasta să fie ferită de râu, mai multe lucruri.... Pescarii, cel puțin unde lucram eu, veneau să lucreze cu mine în fiecare primăvară când făceam astfel de amenajări.
Aveam un pescar, Ilie, care nu avea posibilități să-și ia autorizație, dar mergea la pescuit. Știam că se duce și îl căutam până îl găseam. În momentul în care îl găseam îi spuneam: „Îți fac act de contravenție, dar ca să nu plătești amendă, repari podelele rupte de la cascadă”... omul era priceput, lucra bine. După un timp, când îl găseam pe apă îmi spunea el primul: „Care trebuie să o repar?”... Trebuia să te înțelegi și să lucrezi și cu oamenii, nu doar cu peștii sau cu apele.
Ați inițiat concursurile de pescuit la muscă. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la organizarea primului concurs de pescuit la muscă care a avut loc pe Mureș, iar în 1986 a avut loc primul concurs la care au participat reprezentanți din București și din Mureș.
Galaftion Cotta: Primul concurs a fost un fel de „hai să ne jucăm”... de fapt, ideea a pornit de la faptul că exista atunci o preocupare pentru casting. Țin minte că Niculescu Cornel și dl Liviu Banciu au inițiat această activitate, concursurile de casting. Chiar asociațiile erau dotate cu bețe pentru aruncare la distanță, bețe de muscă și bețe de spinning, trei feluri de bețe. Era un lucru foarte bun.
Odată am văzut în zona Răstoliței niște copii care aveau această preocupare, se antrenau la casting. De acolo mi-a venit ideea, nu am fost singur, eram împreună cu Niculescu Cornel și am avut discuții și cu Onisie Hosu, vicepreședinte al AJVPS Mureș. La concurs au venit și Alin Manu și Marius Dumitru. Tot în acea perioadă, cred că erau frații Mihalca ce veniseră la pescuit în zona noastră, iar Victor era un tip deosebit, foarte receptiv la tot ce e nou.
În 1986 am reușit să organizăm împreună cu cei din București un nou concurs la care au venit și Victor Țăruș și Hosu Onisie, iar în 1987 am organizat pe Firiza primul concurs național de pescuit, pentru ca în septembrie să aibă loc prima finală pe Gurghiu. Victor Mihalca, prietenul de la Baia Mare care a organizat concursul de pe Firiza, spunea că prin aceste competiții trebuie să le arătăm oamenilor că se poate pescui și cu echipament mai bun, cu muscă artificială, nu doar cu râmă sau gorobete. Aceasta a fost ideea, de a se promova pescuitul la muscă artificială, de a atrage cât mai multă lume și eu zic că prin aceste concursuri s-a făcut ceva.
Eu nu am fost un concurent bătăios, nu mă interesa să obțin un loc pe podium, cel mai mult mă bucuram că ne puteam întâlni și discuta, când vedeam că în acele ape sunt pești. Acum, în generația de astăzi, parcă se depășesc anumite limite... nu mai e ce a fost, sau poate că și eu am îmbătrânit și văd lucrurile altfel...
Unde s-a greșit după 1989 și ce e pozitiv acum?
Galaftion Cotta: Nu aș putea să vă spun unde s-a greșit. Bănuiesc că s-a greșit peste tot, pentru că în loc să mergem înainte, ne-am întors înapoi. Erau anumite posibilitați, dar limitate, pentru că regimul comunist s-a și împotmolit, pe de o parte încuraja, iar pe de altă parte nu cheltuia bani pentru anumite activități în domeniul pescuitului.
Cert e că erau suportate de către AGVPS cheltuielile pentru deplasări în străinătate. Eu așa am fost la un campionat de pescuit, la fel a fost și echipa României în '85, '86 și '87. În 1985 echipa județului Mureș a participat la campionatul din Polonia, în 1986 a fost în Belgia, iar în 1987 în Anglia. În Anglia am fost și eu, am făcut parte din echipă. Iar aceste deplasări în afara țării erau foarte importante, pentru că aveai multe de învățat, erau o experiență deosebită.
Cel puțin eu am învățat o lecție foarte importantă la campionatul din Anglia. Pot să vă spun că abia atunci mi-am dat seama că peștii prinși se pot și elibera... destul de târziu m-am trezit și eu. Deși în concurs se rețineau toți peștii, cea mai importantă lecție am primit-o la un antrenament, undeva pe un lac lângă Winchester. Știu că am prins un păstrăv la muscă, în viața mea nu am prins așa pește, nici la muscă nici la altceva, un păstrăv de vreo 3 kg, și după drilul de rigoare, l-am scos, poze și moare peștele. Am învățat stilul și l-am prins și pe al doilea... aceeași poveste, moare și acela. Între timp, văzând că eu prind în zona respectivă, a mai venit un pescar, care a prins un păstrăv curcubeu, foarte mare. Ei, și a scos din buzunar o mănușă, a prins peștele, l-a dezgățat și l-a eliberat fără să-l scoată din apă. Dacă cineva îmi dădea atunci două palme nu ziceam nimic. Mi-am dat seama că am omorât doi pești degeaba.
Asta a fost o lecție foarte importantă, pentru că trăind acolo unde am trăit eu, la noi nu se punea problema să eliberăm peștii. În general se rețineau peștii, aproape toată lumea reținea peștii. Medicul Făgărășan, care pescuia la noi și elibera peștii, în momentul în care ne întâlneam îmi spunea că a prins pește și îmi întindea mâna să simt mirosul de cimbrișor. Mi se părea că nu știe să pescuiască, atunci era ciudat să nu reții peștii. Eu îi rețineam, recunosc, dar pe vremea aceea apa mirosea a lipan, atât de mulți erau încât păstrăvul a fost împins pe Valea Gurghiului până în zona Lăpușna... așa cum povestește cineva că sunt apele din Polonia și Slovacia.
După campionatul din Anglia mi-am dat seama că trebuie făcut ceva și atunci mi-a venit ideea cu hidrobionul și cu reproducerea și popularea râurilor din zonă cu lipani.
Care este râul unde vă place cel mai mult să pescuiți?
Galaftion Cotta: Ilva. Ilva izvorăște din Călimani, e un râu extraordinar, o adevărată apă de munte. Acum mi-e de două ori mai drag, pentru că și nepoata mea poartă același nume. Eu m-am atașat foarte mult de el. Din păcate, se construiește o hidrocentrală pe Valea Răstoliței și o parte din apă va fi captată în baraj, deci vor dispărea vreo 8 km de râu. Păcat, dar asta este. Acum a scăzut și debitul ei, iar după captare va deveni la fel ca Someșul Rece în aval de barajul de captare.
La barajul de la Răstolița se lucrează de dinainte de '89 și încă se bagă bani și nu se vede nimic. Acum au reușit să perforeze muntele. Au trecut 26 de ani și încă nu s-a făcut practic nimic. Ar trebui acum să se renunțe la tot? Eu zic că da, pentru că ar fi un câștig. Oricum investiția este atât de mare că nu se va amortiza nici într-o 100 de ani. S-au cheltuit o gramadă de bani de a căror urmă nu se mai poate da. Râurile Răstolița, Ilva, Bistra, Gălăoaia chiar nu merită să fie distruse pentru așa ceva.
În momentul în care lucrările vor fi terminate, apa de pe Ilva va fi captată prin tunel. Va rămâne fără apă. La o investiție atât de mare, debitul de apă pe care îl va aduce Ilva e cu totul nesemnificativ, dar nu se gândește așa.
Care este stilul dumneavoastră preferat?
Galaftion Cotta: Până prin 2000 am pescuit doar la uscată sau udă, cu toate că, după '87, aveam o muscă ce se apropia mai mult de o nimfă, cu un hackle foarte rar, 4-5 fire, era sură, uneori o lestam pe tija cârligului cu fir de plumb, ca să coboare mai jos. Era foarte eficace, am câștigat foarte multe concursuri în perioada aceea cu ea, dar numai la concursuri o utilizam. În rest, îmi place la uscată și la udă.
Cum arată cutia de muște a domnului Cotta? Am văzut și un pattern creat de Vasile Pașca ce poartă numele dvs...
Galaftion Cotta: Aceea era musca pe care o foloseam la concursuri. Fiecare avea câte o muscă pe care o prefera. Bimbi avea Verde a lui Bimbi, Pupu avea mai multe, eu o utilizam pe cea descrisă mai sus. Pescarul are încredere într-o anumită muscă și cu aceea pescuiește în majoritatea cazurilor.
Acum am în cutie muște de toate felurile, inclusiv cu bilă de tungsten, dar pescuiesc foarte puțin, de maximum 6-7 ori pe an. Dacă îmi găsesc prieteni, merg mai des, de unul singur nu mai merg ca altădată, când eram pe malul râului de dimineața și până seara. Mă întâlnesc cu vechii mei prieteni, Grigore și Petrică, și mergem la pescuit... mai mult povestim decât pescuim.
Considerați că sunt modele sau stiluri ce depășesc granița fair play-ului?
Galaftion Cotta: Dacă vorbim de stiluri, eu cred că cel mai elegant este pescuitul la muscă uscată.
Nu mi se pare etic pescuitul cu micronimfe, folosirea unor cârlige foarte mici, 18-20, lestate și târâte pe fundul apei. Indiferent ce s-ar spune, rănești foarte mult peștele. În perioadă de hrănire intensivă de foarte multe ori musca aceea mică se oprește undeva în gâtul peștelui. Este destul de dificil să o scoți, iar de multe ori în concursuri ești și în contratimp. De aceea, în competiții eu aș pune o anumită limită minimă a cârligelor, de exemplu 12-14, sau mai mici doar pentru uscate.
Pescuitul cu nimfă e relativ simplu, este eficace, dar nu e elegant. Dacă ți-ai înșușit tehnica e ușor să practici acest stil, când se oprește, înțepi, iar acum sunt cârlige atât de ascuțite încât peștele se agață singur. În schimb, la pescuitul la uscată trebuie să-ți însușești o tehnică de lansare, să poți să plasezi musca într-o anumită zonă, să intuiești locul unde stă peștele și se hrănește... este într-adevar o artă, ce oferă și peștelui șanse.
C. Rosetti-Bălănescu susținea în 1955 că „îngreunarea muștei cu fir de plumb scoate procedeul din sfera pescuitului cu musca...”
Galaftion Cotta: Și eu sunt de aceeași părere. Musca poate să imite stadii de viață ale unei insecte, de la larvă la adult, dar, dacă vorbești de pescuitul la muscă artificială, la uscată este cel mai elegant.
Vedeți, parcă tocmai acest lucru se pierde în concursurile de pescuit. Și eu am făcut-o, v-am spus despre acea muscă lestată pe care o foloseam, era foarte eficace la concursuri, dar era, de fapt, o nimfă. Pescuiam tot în stilul muștei ude, doar că aceasta cobora ceva mai jos, evolua în apă, dar nu așa cum este stilul cehesc, cu lansat în amonte și târâtul nimfelor pe fundul apei, atunci nu se pescuia în stilul acesta. Noi aruncam perpendicular pe râu și urmăream musca. De exemplu, ne-a fost foarte greu să ne acomodăm la campionatul din Anglia, pentru că era obligatoriu să arunci în amonte și să scoți musca din apă când ajungea în dreptul tău. Aceasta era regula impusă de organizatori, dar nu am mai ajuns să concurăm pe râu, pentru că în finală au intrat doar primii 30. Așa era atunci, concursurile se desfășurau altfel.
Ce înseamnă braconier? Ionel Pop are o frumoasă poveste despre un localnic ce poate fi considerat braconier, dar, intrând în vorbă cu acesta și cunoscându-l, judecățile de valoare și etichetările par mai dificile. Există și oameni foarte săraci care pescuiesc pentru o masă...
Galaftion Cotta: Îmi amintesc. Am citit cam tot ce a scris dl Ionel Pop. Era vorba de o zonă pe care o cunosc foarte bine, Valea Secuieului, în amonte de Lăpușna, unde de la Sovata trebuia să treacă peste munte printr-un loc foarte greu accesibil în acea perioadă. Omul prindea pești pentru cineva de la Sovata, la finalul zilei dându-i păstrăvii lui Ionel Pop pentru a-i transporta, el fiind invalid. Vedeți, eu cred că nu era braconier, pentru că trebuia să trăiască din ceva. La fel, nu-l consider braconier pe cel care prinde la limita bunului simț, atâția pești cât să ducă acasă ca să facă o mâncare pentru familie. Mult mai repede este braconier cel care pescuiește cu toate actele în regulă, dar nu respectă nimic, bagă totul în straiță doar ca să se laude cuiva că a reușit să prindă 30 sau 50 de pești. Am văzut astfel de cazuri sau altele în care erau prinși pești enormi doar de dragul de a-i prinde, de a te lăuda cu ei. Cel care prinde ca să mănânce ceva acasă, chiar nu cred că reprezintă vreo problemă. Așa cred eu, poate că mă înșel.
Pescuiți și discutați cu mulți dintre muscarii din noua generație... Care ar fi diferențele dintre pescarul de altădată și cel de azi?
Galaftion Cotta: Eu am văzut foarte mulți pescari, niște băieți extraordinari, care protejează râul, pescuiesc fără să rețină, foarte mulți dintre ei sunt tineri, de exemplu Zoly și Maty, ce au influențat pe mulți să procedeze la fel. Pe cei doi îi cunosc mai bine, dar sunt foarte mulți care, într-adevăr, pescuiesc din plăcerea de a pescui și sunt preocupați să promoveze muscăritul.
În România s-au format pescari adevărați, foarte buni, care astăzi ne fac cinste acolo unde sunt, prin atitudine, cunoștiințe și comportament. Mă refer aici la Marius Dumitru și Cătălin Henegar, stabiliți în Canada, și sunt bucuros că astfel de oameni ne reprezintă țara.
Și la concursurile de pescuit sunt foarte mulți băieți de nota 10, tineri, chiar îmi face mare plăcere să merg și să-i văd. Însă au apărut și anumiți indivizi, care din motive de orgoliu sau nu știu de ce, depășesc uneori limita bunului simț. Pe astfel de indivizi nu vreau să-i mai văd nici măcar în poze. Fiecare concurent ar trebui să-și cunoască valoarea. Ar trebui să existe și modestie, pentru că nu pot să spun că eu sunt cel mai extra-pescar al neamului și să știu să pescuiesc doar într-un anumit fel.
Ca să participi la un concurs, trebuie să stăpânești mai multe stiluri de pescuit, iar concursurile nu se fac doar la lipan sau la păstrăv. Poate că ar trebui să fie și concursuri la știucă, la avat, la mreană, pentru că abia atunci poți să selecționezi mai bine, când vezi cine știe să se adapteze la un râu. Ca să faci performanță trebuie să cunoști mai multe stiluri de pescuit, într-un concurs poți să fi nevoit să folosești 2, 3 sau chiar 4 stiluri de pescuit. Dacă știi doar un singur fel de pescuit, nu ai cum să ajungi în vârf.
Anul trecut România s-a clasat foarte bine, cred că cel mai bine ca echipă. Și la individual, locul 8 obținut de Bogdan Hirișcău, care a fost debutant la echipă, este poate cel mai bun. În 1985, Grigore Lungu s-a clasat în Polonia pe locul 10 la un Mondial, tot la prima participare cu echipa României. Dar și Grigore, care mi-e prieten, a început să pescuiască de copil. Eu zic că există o vârstă pentru a ajunge în competiții, bănuiesc că dacă începi pe la 30-40 de ani nu ai nici o șansă. Dacă începi pe la 10-15 ani, da, iar aici ar trebui să se promoveze pescuitul la muscă, ar trebui atrași foarte mulți tineri ca să-i formezi pescari, să-i legi de apă, să-i faci să o respecte, să respecte peștele, să-și facă din el un prieten, nu un dușman. Să nu înjure peștele când îl scapă, ci să zică „Bravo, ai fost mai deștept decât mine!”
Ați călătorit în străinătate, ați pescuit în ape din afara României. Ce ar fi de importat?
Galaftion Cotta: Legislația canadiană. Canada e imensă. Eu am pescuit în British Columbia, pe câteva râuri sălbatice, unde nu vedeai țipenie de om. Am fost acolo cu prietenul meu care m-a invitat în Canada și căruia îi mulțumesc pentru că altfel nu ajungeam să văd așa ceva. Vreau să vă spun că am fost controlați pe o insulă aproape pustie, o noape întreagă am trecut cu bacul ca să ajungem pe acea insulă, și am fost opriți în drum de o patrulă de rangeri care ne-au controlat absolut fiecare bagaj, să verifice dacă avem pești prinși sau vânat.
Pe mine m-a impresionat foarte mult modul de a se implica în paza fondurilor de pescuit și de vânătoare și cred că asta ne lipsește nouă. Dacă ar fi după mine, eu aș adopta legea canadiană. Aș da posibilitatea pescarului sau vânătorului să practice sportul pe baza unei autorizații care să nu fie foarte scumpă, oamenii să-și permită să o cumpere, să nu fie nevoiți să braconeze din lipsă de bani. În schimb, aș reglementa foarte strict pescuitul: pe râul x nu ai voie să reții nici un pește, pe celălalt ai voie un singur pește și nu aș permite reținerea a mai mult de 3 pești pe nici un râu. Noi și acum, după ce că apele sunt cum sunt, ai voie să reții 10 pești la măsură, ceea ce înseamnă 20 cm la păstrăv. Asta mi se pare o tâmpenie: un păstrăv la 20 cm s-a reprodus, eventual, o singură dată. Dacă ai pune limita la 30 cm, atunci peștele respectiv s-a reprodus de cel puțin 3 ori, deci a lăsat ceva după el.
Vorbesc de Canada pentru că acolo am văzut, poate că sunt și alte legislații și mai bune. Dar, repet, modul de implicare și de asigurare a protecției fondurilor de vânătoare și de pescuit mi-a plăcut extraodinar de mult. Departe de mine să spun că totul era OK în Canada. Am găsit în mijlocul drumului pielea și capul unui animal, erau luați doar mușchii, dar asta era făcută de populația indigenă. Era un râu pe care eu nu aveam voie să pescuiesc decât pe o anumită porțiune, însă indigenii mergeau cu șalupa cu plasă și prindeau tone de somon. Pe marginea apei stăteau mașinile cu containere, venea șalupa cu mii de kilograme de somon. Nu am nimic cu acești indigeni, am tot respectul față de ei, dar să pescuiască sau să vâneze mai apropiat de cum vânau strămoșii lor, nu cu șalupa și cu ATV-ul. Asta nu mi-a plăcut... somonii care urcau la reproducere erau „tocați” și vânau cu ATV-uri, aveau o pușcă în bandulieră, cu un calibru foarte mare, minimum 9 mm era proiectilul, și împușcau căprioara care stătea pe marginea drumului... asta chiar nu mai era vânătoare.
Dacă ar fi să încercăm să construim, care ar fi acțiunile din domeniul legislativ, dar și la nivelul comunității, care credeți că ar ajuta cel mai mult?
Galaftion Cotta: Nu aș face fondurile private, care să fie accesibile doar pentru o anumită categorie de oameni, sau cel puțin aș reglementa ca cei care au astfel de fonduri să nu rețină nici un pește de pe ele. Dacă iei în gestiune o anumită bucată de râu, trebuie să se verifice anual numărul de pești și starea apei, dacă s-a făcut ceva bun acolo.
A doua variantă ar fi ca cluburile de pescuit să ia în administrare un râu, să aibă un regulament propriu, iar banii pe care îi încasează de la pescari să se regăsească în râu. Este un exemplu în acest sens Zetea, unde oamenii s-au implicat.
Sunt și cluburi sau persoane care populează râuri publice cu păstrăvi și lipani...
Galaftion Cotta: Și aceștia ar trebui susținuți, pentru că ei fac niște investiții, dar nu au certitudinea că se vor bucura de popularea respectivă. Însă, în ceea ce privește popularea, lucrurile nu sunt chiar atât de simple.
Pe de o parte, trebuie să folosești material bine selecționat din punct de vedere genetic. Unii folosesc pești mari la populare, care sunt atractivi pentru pescari. Știu un caz concret, unde de la păstrăvărie au fost luați păstrăvii „casați”, în sensul că au ajuns la o anumită vârstă sau păstrăvarul în momentul în care a recoltat icrele și lapții pentru reproducere a constatat anumite defecte, că acestea sunt de slabă calitate. Ori dacă pe aceștia tu îi bagi în râu, nu e tocmai bine.
Pe de altă parte, degeaba încerci să introduci lipanul pe un râu pe care nu a fost sau care între timp și-a schimbat conformația, s-a tăiat pădurea de lângă, gropile de iernare se colmatează, iar peștele nu are unde să se adăpostească. Aceasta e problema numărul unu la ora actuală, că lipanul nu mai are locuri de reproducere, exploatările forestiere se fac cu tractoarele, vadurile acelea, unde se reproducea lipanul, acum sunt colmatate cu nămol și normal că acolo peștele nu se mai reproduce. Aici e mult mai mult de lucru.
Am văzut că în nordul Suediei se refăceau râurile de munte așa cum erau acestea înainte de a li se schimba cursul. Chiar ne-a spus cineva că în secolul XIX suedezii au făcut ceea ce facem noi acum, și-au tăiat pădurile, cursurile de râu au fost modificate astfel încât să se poată practica plutăritul. Acum refac râurile după hârțile vechi, amenajează malurile, introduc stânci... mergeai pe râu și de la o apă de 40 cm riscai să cazi într-o bulboană de 2 m formată în spatele unui bolovan. Poate și la noi, peste 100 de ani, se va deștepta cineva și va face la fel... dar până atunci, stricăm.
Câteva dintre cele mai importante recomandări pe care i le-ați face unui debutant în pescuitul la muscă...
Galaftion Cotta: Un singur lucru, să-și facă din pește un prieten, să nu-l urmărească cu dușmănie, să-l ajute ca pe un prieten și să-l lase să trăiască. Să-l respecte.
Galaftion Cotta: Cred că aveam vreo 6 ani când un vecin mi-a dat o joardă de alun cu ață de papiotă și cu un cârlig făcut dintr-un ac cu gămălie... vedeți, de atunci pescuiam cu cârlig fără spin. Așa am prins primul meu pește pe care toată viața o să-l țin minte: un clean. Și acum știu locul unde s-a întâmplat: pe mal erau un arin și un dud, dudele cădeau în apă, iar acolo se adunau mulți cleni, dintre care am reușit să prind unul. Acesta a fost începutul, inocularea acelui virus pe care-l reprezintă pescuitul cu undița.
Pe urmă, cred că eram prin clasa a 6-a, un prieten cu care pescuiam a început să-mi povestească despre pescuitul la muscă și de un prieten de-al lui, Damian, care pescuia la fel. El mi-a arătat cum se face o muscă artificială și de atunci am început să pescuiesc în acest stil. Aveam un singur cârlig cu barbetă, cred că era destul de mare, probabil de 10, o bucățică de nailon, urmau apoi ața de papiotă și varga de alun. Pe acel cârlig îmi legam musca, aveam câteva pene în buzunar și 2-3 bucăți de ață colorată. Cam astea erau toate sculele cu care pescuiam. Dimineața mergeam la râu, mă uitam pe marginea apei ce insecte zboară și acolo îmi legam musca. Am fost autodidact, nu m-a învățat nimeni cum se pescuiește la muscă... cum dădea Dumnezeu sau așa cum mă pricepeam, dar întotdeauna am pescuit în acest stil, niciodată la plută. În clasa a 8-a am văzut pentru prima dată pe cineva care pescuia la muscă cu lanseta. Era un profesor din Târgu Mureș care venise acolo la pescuit. M-am lipit de el și cât a stat în concediu, am fost după el în fiecare zi.
Prima lansetă, primele muște... Cum erau apele și peștii în acea perioadă?
Galaftion Cotta: Primele muște... toate muștele cu care pescuiam erau confecționate de mine. Îmi amintesc că aveam un medic în comuna Gurghiu, acolo unde stăteam, și uneori mai aducea muște de prin străinătate. Primul lucru pe care îl făceam era să tai musca adusă, indiferent ce model era, ca să îmi leg eu musca mea, cu care știam că o să prind. Foarte târziu am început să pescuiesc cu muște cumpărate sau făcute de alții. Prima muscă pe care am cumpărat-o a fost un Whisky Fly, cu ocazia participării la Campionatul Mondial din Anglia, pe care am dat aproape 2 lire și pe care o am și acum. Prima lansetă am avut-o mult mai târziu, după 1970, deja lucram. Mi-am cumpărat un Pezon & Michel din fibră de sticlă și o mulinetă tot Pezon & Michel cu recuperator. Și pe acestea le am.
Apele erau foarte bine păzite de personalul silvic, cel puțin apele pe care am copilărit eu. De exemplu, Valea Gurghiului, care nu a fost niciodată concesionată, se afla în gestiunea ocoalelor silvice și era păzită de pădurari. Apa trecea prin grădina casei mele și chiar în grădina mea îmi era frică să mă duc să pescuiesc. Era o teamă de a pescui fără permis.
Apele erau foarte bogate în pești și nu erau poluate. Apa era limpede, pietrele erau curate, nu se vedeau alge pe fund, deși în acea zonă temperatura se ridica vara la 23-24 C. Îmi amintesc că o dată pe an se organiza cu aprobarea primăriei o partidă de pescuit cu plasa. Se prindeau o gramadă de pești și se împărțeau la toată lumea din localitate, pescarii primeau porții mai mari, dar se duceau pești și la văduve sau la oamenii care nu fuseseră acolo. Predominanți erau cleanul și mreana, foarte puțin lipan se prindea în zona mea. De fapt, eu am constatat că lipanul este un pește atât de rapid încât nu poți să-l prinzi în plasă. Poate că alții mă contrazic, dar eu am avut două experiențe în acest sens.
M-a preocupat și am încercat să reproduc lipanul în captivitate la Păstrăvăria Gudea, de care și răspuneam în acea vreme. La un concurs de pescuit, pentru a se elimina suspiciunea de fraudă, am folosit un hidrobion și în el am băgat toți lipanii care s-au prins în timpul concursului, ca să-i păstrez vii. Ideea era ca după concurs să-i duc la păstrăvărie și să-i reproduc, lucru pe care l-am și făcut. Peștii s-au dezvoltat foarte bine, însă primăvara, păstrăvarul a prins trei lostrițe care urcau la reproducere și le-a pus în bazinul cu lipani. Când am auzit, am zis că-l mănânc de viu. Însă am constatat că lostrițele nu au prins nici un lipan. Ulterior, convinși că nu o să fie nici o problemă, am băgat în bazinul cu lostrițe reproducători de păstrăv indigen, deoarece și aceasta era în preocuparea noastră la nivel de ocol, să producem noi materialul pentru populare, ca să nu mai mergem să cumpărăm din alte părți. Am constatat că păstrăvul a fost mușcat de lostrițe, fiecare păstrăv era mușcat. Lostrițele reușiseră să prindă păstrăvii, dar pe lipani nu. Cu toate că dl Paul Decei spunea că hrana preferată a lostriței este lipanul, eu mă îndoiesc. Mreana da, scobarul da, cleanul, orice prinde, dar lipanul cred că este mai greu de prins. E mai iute, deși doar aparent e mai leneș. Chiar în apă, când îl vezi că dispare, dispare instant, pornește ca un glonte.
Există o vârstă pentru a te apuca de muscărit?
Galaftion Cotta: Nu aș spune o anumită vârstă. Oricând e bine să te apuci de muscărit. Decât să pierzi vremea prin baruri, e mai bine să ieși pe malul apei. Chiar și pe copii e bine ca de la cea mai mică vârstă să-i înveți să pescuiască. Dar aș zice că pentru a ajunge un pescar de performanță, ca să reprezinți un club sau o țară, e bine să începi de tânăr și să te bucuri de îndrumarea unui instructor de casting, pentru că dacă înveți ceva greșit e foarte greu să corectezi ulterior. Eu am fost un autodidact, reușesc să pun musca unde vreau, dar la un concurs de casting nu reușesc să fac performanță. Când pescuiești de plăcere nu e neapărat nevoie de așa ceva, dar când participi la concursuri e necesară o asemenea pregătire. De asemenea, nici trecerea de la alte stiluri la pescuitul la muscă nu e grea, însă acest stil e cu totul altceva: trebuie să te deplasezi, să vezi râul, să știi unde să cauți peștele... până se formează ochiul durează câțiva ani.
Ați terminat studiile și vi s-a dat în grijă o zonă cu ape și păduri, foarte multă muncă, dar și recompense și satisfacții...
Galaftion Cotta: Mi-am făcut din pasiune meserie. Mi-a plăcut pescuitul, mi-a plăcut vânătoarea și mi-am ales această meserie. Era destul de prost plătită, dar tot ce am făcut, am făcut din pasiune, am făcut cu plăcere. Atunci când faci ceva din plăcere, nu-l percepi ca pe un efort. Erau foarte multe satisfacții, satisfacția pe care o ai atunci când faci o topliță, atunci când vezi că ai reușit să faci o cascadă. Bineînțeles că nu făceam aceste lucruri singur, erau multe persoane implicate. Dar atunci erau niște bani, se dădeau fonduri de investiții, trebuia să faci proiecte, lucrurile erau foarte bine puse la punct. Ca să faci o topliță îți trebuia un decret prezidențial ca să se scoată din fondul forestier o anumită suprafață și să-i schimbi destinația. Acum nu mai este așa, acum poți să faci ce vrei, chiar și cabane, pentru că nu te întreabă nimeni.
Au fost multe acțiuni de susținere și protejare a apelor: populări cu pești, introducerea de specii noi, reîmpăduriri...
Galaftion Cotta: Da, acestea au fost preocupări permanente în perioada aceea. Pentru pescuit a fost omul care nu se va mai naște o dată, domnul inginer Paul Decei, care făcea ce făcea și în fiecare an, fiecare inspectorat silvic primea fonduri de investiții pentru amenajări piscicole, cascade, toplițe, pinteni. În fiecare an se făceau populări cu pești după criterii foarte bine stabilite: cât poți să încarci o topliță pentru ca peștii să se dezvolte, cu câți pești se popula o apă, erau formule de calcul în ceea ce privește stabilirea bonității unui fond de pescuit. În cazul în care se constata că efectivele piscicole sunt sub potențialul fondului respectiv din diverse cauze, cum ar fi pescuitul excesiv, poluarea sau alți factori, pescuitul era oprit pentru o perioadă de refacere de un an, doi sau chiar trei ani. De asemenea, în fiecare fond se putea pescui pe aproximativ 30% din el, restul fiind zonă interzisă pescuitului, zonă de protecție. Acum nu se mai ține cont de așa ceva.
În acea perioadă toate lacurile de munte au fost populate cu pești, absolut toate. Îmi amintesc că și Iezerul din Călimani a fost populat, deși era o palmă de lac, în jur de un hectar. La fel a fost și Tăul Zânelor, unde prin anii '70 se prindea păstrăv indigen și curcubeu. Paul Decei a fost cel care a militat pentru aceste lucruri și a făcut posibilă popularea cu păstrăvi a lacurilor alpine. Am fost acolo și am văzut cum păstrăvul indigen ajunsese deja la o jumătate de kilogram, ca mărime. Curcubeul a dispărut repede, deoarece era un lac închis și acesta mânca la orice... ciobanii și turiștii l-au terminat repede, zona fiind greu de păzit, era în vârful muntelui.
S-au făcut multe lucruri și a fost o preocupare ce a durat până la începutul anilor '90, după care situația s-a degradat. Până în '89 și câțiva ani după, la nivel de ocol silvic primeam bani pentru investiții. Eu m-am mutat la Ocolul Silvic Gurghiu, în aprilie 1989. Știu că în anul următor am construit cinci toplițe... mai erau bani, mai puteai obține niște fonduri ca să faci ceva pentru râuri. În fiecare an mai primeam ceva bani ca să reparăm cascade sau să construim toplițe. Nu le făceam singur, erau mai mulți oameni, material lemnos luam de pe șantier, cuiele se mai cumpărau... construiam peste10 cascade pe an, ceea ce era semnificativ. Înainte de '89 construiam 10-15 cascade pe an, după '89 numărul lor s-a redus treptat la 5, iar în '96 am făcut ultimele 5 toplițe. După aceea am mai solicitat fonduri, dar nu am primit nimic. A mers din ce în ce mai rău, știu că în ultima perioadă nu se mai făcea nimic...
Ca să faci ceva pentru râuri e vorba de bani. Ca să construiești o cascadă de 10 metri intră cam 3,5 m3 de material lemnos.... plus cuie și manoperă. Într-o zi 2 oameni nu fac o cascadă, cu săpături, cu fixarea grinzii de fund și cu toate. În afară de a știi cum trebuie făcute, toate aceste costă destul de mulți bani, iar fonduri nu se mai alocă astăzi pentru așa ceva.
Ați participat la reintroducerea lostriței pe Mureș...
Galaftion Cotta: Da. Am adus icrele de la Păstrăvăria Ceahlău, icre embrionate, au fost ținute în incubatoarele Păstrăvăriei Gudea, iar după aceea am trecut peștii într-un bazin. Toamna nu i-am mai găsit, mai erau doar vreo 20 de exemplare. Se produsese o fisură sub bazin, erau bazine vechi, și toate lostrițele au scăpat în râu. Însă practic s-a făcut și cu acestea o repopulare.
Am repetat anul următor și am reușit să le duc până la vârsta de un an. Rețin că am introdus aproape 900 de lostrițe în râul Mureș, în mai multe zone pe care le-am marcat ca zone de protecție pentru lostriță, pescuitul fiind interzis acolo. La populare aveau aproximativ 12 cm, la două luni după aceea dimensiunea lor a crescut la 30 de cm. Au crescut atât de repede pentru că în râu aveau hrană. La vârsta de 3 ani și jumătate lostrițele aveau 3-4 kg.
Mulți ani după, mi-a telefonat cineva să-mi spună că într-o anumită zonă se reproduc lostrițele. Eram pensionat și nu mai puteam să intervin cu nimic. Am început să dau telefoane la toți cunoscuții. Unul mi-a spus că nu are ce să facă, pentru că nu e zona lui de activitate, pe altul, care era responsabil de acea zonă, nu l-a interesat. Dau telefon chiar la cel care puteau să decidă intervenția, cineva de la ANPA care răspundea de zona aceea: „Da! Sigur! Lostrițe! Mâine organizăm o acțiune și vă invit și pe dumneavoastră!”... M-am bucurat că am reușit să găsesc oameni interesați, iar a doua zi eram pe Mureș, în locul respectiv, ca să particip și să-i ajut. Se face 8, se face 9, se face 10... nu vine nimeni. Dau telefon și respectivul îmi spune că e ocupat. Insist, zicându-i că sunt deja oameni care le urmăresc și că deja prinseseră zilele trecute una sau două lostrițe. Îmi spune ca poliția nu se bagă și că nu are nici un chef să se ia de el vreun braconier care a băut mai multe beri. Asta mi-a spus cel care reprezenta autoritatea publică și care trebuia să se implice. Dacă eu i-aș fi spus d-lui Paul Decei că lostrițele se reproduc pe o zonă, acolo era pază 24 de ore din 24. Cu arma stătea cineva și le păzea!
Vorbiți-ne despre dl Paul Decei, despre institutele de cercetare, despre oamenii ce au contribuit foarte mult la acest domeniu.
Galaftion Cotta: Eu zic că cel care a făcut poate cel mai mult în acest domeniu a fost domnul inginer Paul Decei. A fost un om extraordinar și s-a implicat atât de mult încât îți era rușine să nu-ți faci treaba. Respectul față de dânsul te obliga să ții ștacheta cât mai sus.
Dânsul a făcut foarte multe pentru apele din România, și cercetare și activitate pe teren. În plus, toate relațiile pe care și le crease le folosea pentru ape și pești. Se populau lacurile de munte cu elicoptere militare. Eu am adus icre embrionate de la Câmpul Cetății la Gudea cu elicopterul. A fost un om deosebit. Ne ținea instructajele și ne explica la fața locului în cadrul reciclărilor unde aveam activitați practice. Mergeam pe un fond de pescuit sau de vânătoare, lucram efectiv la construcția toplițelor sau a cascadelor, efectuam vizite la păstrăvării, pentru că noi coordonam și activitatea acestora.
Eu eram foarte bun prieten cu Alin Manu, care lucra la ICAS, și printre cercetători erau dl Vișoianu și dl Ilie. Aveau ca temă de cercetare stabilirea bonității fondurilor de pescuit și știu că au venit cu o echipa Alin, d-na Angela Iliescu și un tehnician. Au luat probe din râu din mai multe locuri, probe de apă, probe de sol, probe de pești. Când s-a stabilit bonitatea fondurilor de pescuit, s-a stabilit pe niște criterii științifice, nu după ureche. Exista o preocupare...
Tot atunci a început o temă de cercetare privind reproducerea lipanului pe cale artificială. Știu că am fost într-o deplasare prin Maramureș, Bistrița și Harghita ca să vizităm mai multe râuri și păstrăvării, cu probe și documentație, am adunat foarte multe materiale. La păstrăvăria de la Lăpușna am reținut lipani reproducători de la care am extras în primăvară icre și lapți, le-am ținut în incubatoare, am obținut puiet de lipan. Foarte interesant, au o creștere extraordinară, lipanul se dezvoltă foarte repede. La un moment dat nu mai aveam ce să le dăm de mâncare și știu că le dădeam ouă de muscă. Puneam bucăți de carne, se adunau muștele acolo și recoltam ouăle de muscă. Mai târziu, când au crescut, i-am eliberat în râu.
Totodată, peștii erau foarte sănătoși pentru că toate furajele pe care le foloseam erau naturale. Acum se dă hrana aceasta granulată, care conduce la o creștere extraordinară a peștilor. Coeficientul de conversie e de 1,3 kg de hrană granulată la 1 kg de pește, iar la puiet e de 0,9 kg la 1 kg de pește. Păi ce furaj e acesta, cum se poate o obține asemenea creștere?!
Cum se pescuia înainte de '89?
Galaftion Cotta: Erau lucruri bune și lucruri rele. De exemplu, un lucru bun pentru pești era faptul că se elibera un număr limitat de autorizații care era stabilit în funcție de bonitatea fondului și de numărul peștilor ce puteau fi pescuiți într-un sezon, având în vedere că atunci se puteau reține 10 salmonide. Țin minte că pe Ilva aveam 30 de autorizații, iar pe Sălard 10. Cele de pe Sălard erau date pe sprânceană, erau aprobate doar de directorul inspectoratului silvic. Celelalte erau la latitudinea mea și în acest fel puteam să controlez foarte bine oamenii cărora le dădeam autorizații.
Dar ceea ce vreau să subliniez este că nimeni nu își permitea să meargă la pescuit fără autorizație. Pot să vă dau exemple de oameni cunoscuți sau de prestigiu din județ, care întotdeauna își luau autorizația... era Președintele Tribunalului Mureș, Nelu Covătaru, care mergea la pescuit, sau renumitul doctor Ciugudeanu, sau dl Lobonțiu, ce avea o funcție importantă la acea vreme... toți aveau toate actele în regulă. Erau și câțiva mai privilegiați care aveau acele permise roșii, așa cum le spuneam noi, care erau valabile în întreaga țară, dar niciodată nu făceau pagube, tratau apele cu respect. Mergeau la pescuit o dată sau de două ori pe an, poate că nici nu ajungeau în zona mea de activitate, dar niciodată nu pescuiau fără acte.
Pe de altă parte, puteam să lucrez foarte ușor cu oamenii. Când aveam nevoie de oameni ca să amenajez ceva, de exemplu să curaț toplițele în primăvară sau să repar o cascadă, pentru că nu erau bani alocați, puteam să-i mobilizez foarte ușor. Vorbeam cu ei și le ziceam că într-o duminică mergem să curațăm toplițele și aveam o înțelegere: dimineața lucram, la prânz mânca fiecare ce avea în straiță, iar până seara aveau voie să pescuiască fără permis, cu reținerea peștilor la măsură și limitat la un anumit număr. Să știți că veneau foarte mulți, chiar fără să fie pescari.
Mai erau și acele controale încrucișate care se făceau anual și trebuia să te duci în alt județ și să controlezi o zonă. Așa am ajuns pe Valea Budacului, pe care nu o cunoșteam. Cu harta în mână m-am dus și am patrulat acolo, într-o zonă unde nimeni nu știa că voi fi prezent. Efectul era că ne implicam, că eram prezenți. Vedeai că cineva face un foc pe malul apei, nu-l amendai, dar îl atenționai. Imediat se auzea. Se crea certitudinea că nu e chiar totul vraiște. Nu faptul că încheiai un act de contravenție conta, asta era nesemnificativ, ci faptul că apărea acel curent de opinie că se controlează și că legea trebuie respectată. La nivel de ocol se organizau săptămânal patrule formate din 2-3 persoane ce străbăteau pe jos fiecare fond de pescuit. Pe Neagra Broșteni zilnic se organizau asemenea patrule, acolo fiind un pădurar cunoscut, Cimpoieșu.
Citeam în revistele de pescuit din urmă cu 50 de ani despre amenajarea râurilor, despre ce este o stavilă sau un pinten. Pescarul nu amenaja singur, dar știa unde este bine să pună o piatră sau un lemn într-o asemenea construcție...
Galaftion Cotta: Noi, care lucram în domeniu, aveam periodic la 2-3 ani acele cursuri de reciclare, unde se adunau persoane din toată țara, responsabili de vânătoare și de pescuit. Cursurile aveau loc de obicei la Azuga sau la Bușteni și acolo veneau diverși profesori care ne informau despre tot ce era nou în acel domeniu. Aceste întruniri erau foarte bune, pentru că schimbam între noi impresii, informații și experiențe care erau bine venite, iar profesorii prezenți predau cursuri atât de vânătoare, cât și de pescuit. Mai mult, mergeam în anumite zone de râu unde noi amenajam o topliță, o cascadă, lucram efectiv, iar aceasta era o experiență extraordinară.
După aceea, în zonele noastre, noi coordonam activitatea, nu făceam singuri asemenea lucrări, însă știam foarte bine cum și ce trebuie făcut. De exemplu, pentru o cascadă trebuia să găsești locul, pentru că nu poți face o asemenea construcție unde vrei tu. O cascadă trebuie să îndeplinească niște condiții, malurile să fie înalte, albia râului să aibă o anumită structură, sunt multe criterii, pentru că nu poți să o faci undeva unde spațiul este deschis, să ridici nivelul apei și o abați pe lateral, iar când ai vreo viitură, în loc să protejezi râul, tu îi schimbi cursul. Erau niște lucruri mărunte, dar trebuia să le știi. De asemenea, la o topliță trebuia stabilită o zonă unde putea fi amplasată, cu un izvor natural pentru a nu capta apa din râu, aceasta să fie ferită de râu, mai multe lucruri.... Pescarii, cel puțin unde lucram eu, veneau să lucreze cu mine în fiecare primăvară când făceam astfel de amenajări.
Aveam un pescar, Ilie, care nu avea posibilități să-și ia autorizație, dar mergea la pescuit. Știam că se duce și îl căutam până îl găseam. În momentul în care îl găseam îi spuneam: „Îți fac act de contravenție, dar ca să nu plătești amendă, repari podelele rupte de la cascadă”... omul era priceput, lucra bine. După un timp, când îl găseam pe apă îmi spunea el primul: „Care trebuie să o repar?”... Trebuia să te înțelegi și să lucrezi și cu oamenii, nu doar cu peștii sau cu apele.
Ați inițiat concursurile de pescuit la muscă. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la organizarea primului concurs de pescuit la muscă care a avut loc pe Mureș, iar în 1986 a avut loc primul concurs la care au participat reprezentanți din București și din Mureș.
Galaftion Cotta: Primul concurs a fost un fel de „hai să ne jucăm”... de fapt, ideea a pornit de la faptul că exista atunci o preocupare pentru casting. Țin minte că Niculescu Cornel și dl Liviu Banciu au inițiat această activitate, concursurile de casting. Chiar asociațiile erau dotate cu bețe pentru aruncare la distanță, bețe de muscă și bețe de spinning, trei feluri de bețe. Era un lucru foarte bun.
Odată am văzut în zona Răstoliței niște copii care aveau această preocupare, se antrenau la casting. De acolo mi-a venit ideea, nu am fost singur, eram împreună cu Niculescu Cornel și am avut discuții și cu Onisie Hosu, vicepreședinte al AJVPS Mureș. La concurs au venit și Alin Manu și Marius Dumitru. Tot în acea perioadă, cred că erau frații Mihalca ce veniseră la pescuit în zona noastră, iar Victor era un tip deosebit, foarte receptiv la tot ce e nou.
În 1986 am reușit să organizăm împreună cu cei din București un nou concurs la care au venit și Victor Țăruș și Hosu Onisie, iar în 1987 am organizat pe Firiza primul concurs național de pescuit, pentru ca în septembrie să aibă loc prima finală pe Gurghiu. Victor Mihalca, prietenul de la Baia Mare care a organizat concursul de pe Firiza, spunea că prin aceste competiții trebuie să le arătăm oamenilor că se poate pescui și cu echipament mai bun, cu muscă artificială, nu doar cu râmă sau gorobete. Aceasta a fost ideea, de a se promova pescuitul la muscă artificială, de a atrage cât mai multă lume și eu zic că prin aceste concursuri s-a făcut ceva.
Eu nu am fost un concurent bătăios, nu mă interesa să obțin un loc pe podium, cel mai mult mă bucuram că ne puteam întâlni și discuta, când vedeam că în acele ape sunt pești. Acum, în generația de astăzi, parcă se depășesc anumite limite... nu mai e ce a fost, sau poate că și eu am îmbătrânit și văd lucrurile altfel...
Unde s-a greșit după 1989 și ce e pozitiv acum?
Galaftion Cotta: Nu aș putea să vă spun unde s-a greșit. Bănuiesc că s-a greșit peste tot, pentru că în loc să mergem înainte, ne-am întors înapoi. Erau anumite posibilitați, dar limitate, pentru că regimul comunist s-a și împotmolit, pe de o parte încuraja, iar pe de altă parte nu cheltuia bani pentru anumite activități în domeniul pescuitului.
Cert e că erau suportate de către AGVPS cheltuielile pentru deplasări în străinătate. Eu așa am fost la un campionat de pescuit, la fel a fost și echipa României în '85, '86 și '87. În 1985 echipa județului Mureș a participat la campionatul din Polonia, în 1986 a fost în Belgia, iar în 1987 în Anglia. În Anglia am fost și eu, am făcut parte din echipă. Iar aceste deplasări în afara țării erau foarte importante, pentru că aveai multe de învățat, erau o experiență deosebită.
Cel puțin eu am învățat o lecție foarte importantă la campionatul din Anglia. Pot să vă spun că abia atunci mi-am dat seama că peștii prinși se pot și elibera... destul de târziu m-am trezit și eu. Deși în concurs se rețineau toți peștii, cea mai importantă lecție am primit-o la un antrenament, undeva pe un lac lângă Winchester. Știu că am prins un păstrăv la muscă, în viața mea nu am prins așa pește, nici la muscă nici la altceva, un păstrăv de vreo 3 kg, și după drilul de rigoare, l-am scos, poze și moare peștele. Am învățat stilul și l-am prins și pe al doilea... aceeași poveste, moare și acela. Între timp, văzând că eu prind în zona respectivă, a mai venit un pescar, care a prins un păstrăv curcubeu, foarte mare. Ei, și a scos din buzunar o mănușă, a prins peștele, l-a dezgățat și l-a eliberat fără să-l scoată din apă. Dacă cineva îmi dădea atunci două palme nu ziceam nimic. Mi-am dat seama că am omorât doi pești degeaba.
Asta a fost o lecție foarte importantă, pentru că trăind acolo unde am trăit eu, la noi nu se punea problema să eliberăm peștii. În general se rețineau peștii, aproape toată lumea reținea peștii. Medicul Făgărășan, care pescuia la noi și elibera peștii, în momentul în care ne întâlneam îmi spunea că a prins pește și îmi întindea mâna să simt mirosul de cimbrișor. Mi se părea că nu știe să pescuiască, atunci era ciudat să nu reții peștii. Eu îi rețineam, recunosc, dar pe vremea aceea apa mirosea a lipan, atât de mulți erau încât păstrăvul a fost împins pe Valea Gurghiului până în zona Lăpușna... așa cum povestește cineva că sunt apele din Polonia și Slovacia.
După campionatul din Anglia mi-am dat seama că trebuie făcut ceva și atunci mi-a venit ideea cu hidrobionul și cu reproducerea și popularea râurilor din zonă cu lipani.
Care este râul unde vă place cel mai mult să pescuiți?
Galaftion Cotta: Ilva. Ilva izvorăște din Călimani, e un râu extraordinar, o adevărată apă de munte. Acum mi-e de două ori mai drag, pentru că și nepoata mea poartă același nume. Eu m-am atașat foarte mult de el. Din păcate, se construiește o hidrocentrală pe Valea Răstoliței și o parte din apă va fi captată în baraj, deci vor dispărea vreo 8 km de râu. Păcat, dar asta este. Acum a scăzut și debitul ei, iar după captare va deveni la fel ca Someșul Rece în aval de barajul de captare.
La barajul de la Răstolița se lucrează de dinainte de '89 și încă se bagă bani și nu se vede nimic. Acum au reușit să perforeze muntele. Au trecut 26 de ani și încă nu s-a făcut practic nimic. Ar trebui acum să se renunțe la tot? Eu zic că da, pentru că ar fi un câștig. Oricum investiția este atât de mare că nu se va amortiza nici într-o 100 de ani. S-au cheltuit o gramadă de bani de a căror urmă nu se mai poate da. Râurile Răstolița, Ilva, Bistra, Gălăoaia chiar nu merită să fie distruse pentru așa ceva.
În momentul în care lucrările vor fi terminate, apa de pe Ilva va fi captată prin tunel. Va rămâne fără apă. La o investiție atât de mare, debitul de apă pe care îl va aduce Ilva e cu totul nesemnificativ, dar nu se gândește așa.
Care este stilul dumneavoastră preferat?
Galaftion Cotta: Până prin 2000 am pescuit doar la uscată sau udă, cu toate că, după '87, aveam o muscă ce se apropia mai mult de o nimfă, cu un hackle foarte rar, 4-5 fire, era sură, uneori o lestam pe tija cârligului cu fir de plumb, ca să coboare mai jos. Era foarte eficace, am câștigat foarte multe concursuri în perioada aceea cu ea, dar numai la concursuri o utilizam. În rest, îmi place la uscată și la udă.
Cum arată cutia de muște a domnului Cotta? Am văzut și un pattern creat de Vasile Pașca ce poartă numele dvs...
Galaftion Cotta: Aceea era musca pe care o foloseam la concursuri. Fiecare avea câte o muscă pe care o prefera. Bimbi avea Verde a lui Bimbi, Pupu avea mai multe, eu o utilizam pe cea descrisă mai sus. Pescarul are încredere într-o anumită muscă și cu aceea pescuiește în majoritatea cazurilor.
Acum am în cutie muște de toate felurile, inclusiv cu bilă de tungsten, dar pescuiesc foarte puțin, de maximum 6-7 ori pe an. Dacă îmi găsesc prieteni, merg mai des, de unul singur nu mai merg ca altădată, când eram pe malul râului de dimineața și până seara. Mă întâlnesc cu vechii mei prieteni, Grigore și Petrică, și mergem la pescuit... mai mult povestim decât pescuim.
Considerați că sunt modele sau stiluri ce depășesc granița fair play-ului?
Galaftion Cotta: Dacă vorbim de stiluri, eu cred că cel mai elegant este pescuitul la muscă uscată.
Nu mi se pare etic pescuitul cu micronimfe, folosirea unor cârlige foarte mici, 18-20, lestate și târâte pe fundul apei. Indiferent ce s-ar spune, rănești foarte mult peștele. În perioadă de hrănire intensivă de foarte multe ori musca aceea mică se oprește undeva în gâtul peștelui. Este destul de dificil să o scoți, iar de multe ori în concursuri ești și în contratimp. De aceea, în competiții eu aș pune o anumită limită minimă a cârligelor, de exemplu 12-14, sau mai mici doar pentru uscate.
Pescuitul cu nimfă e relativ simplu, este eficace, dar nu e elegant. Dacă ți-ai înșușit tehnica e ușor să practici acest stil, când se oprește, înțepi, iar acum sunt cârlige atât de ascuțite încât peștele se agață singur. În schimb, la pescuitul la uscată trebuie să-ți însușești o tehnică de lansare, să poți să plasezi musca într-o anumită zonă, să intuiești locul unde stă peștele și se hrănește... este într-adevar o artă, ce oferă și peștelui șanse.
C. Rosetti-Bălănescu susținea în 1955 că „îngreunarea muștei cu fir de plumb scoate procedeul din sfera pescuitului cu musca...”
Galaftion Cotta: Și eu sunt de aceeași părere. Musca poate să imite stadii de viață ale unei insecte, de la larvă la adult, dar, dacă vorbești de pescuitul la muscă artificială, la uscată este cel mai elegant.
Vedeți, parcă tocmai acest lucru se pierde în concursurile de pescuit. Și eu am făcut-o, v-am spus despre acea muscă lestată pe care o foloseam, era foarte eficace la concursuri, dar era, de fapt, o nimfă. Pescuiam tot în stilul muștei ude, doar că aceasta cobora ceva mai jos, evolua în apă, dar nu așa cum este stilul cehesc, cu lansat în amonte și târâtul nimfelor pe fundul apei, atunci nu se pescuia în stilul acesta. Noi aruncam perpendicular pe râu și urmăream musca. De exemplu, ne-a fost foarte greu să ne acomodăm la campionatul din Anglia, pentru că era obligatoriu să arunci în amonte și să scoți musca din apă când ajungea în dreptul tău. Aceasta era regula impusă de organizatori, dar nu am mai ajuns să concurăm pe râu, pentru că în finală au intrat doar primii 30. Așa era atunci, concursurile se desfășurau altfel.
Ce înseamnă braconier? Ionel Pop are o frumoasă poveste despre un localnic ce poate fi considerat braconier, dar, intrând în vorbă cu acesta și cunoscându-l, judecățile de valoare și etichetările par mai dificile. Există și oameni foarte săraci care pescuiesc pentru o masă...
Galaftion Cotta: Îmi amintesc. Am citit cam tot ce a scris dl Ionel Pop. Era vorba de o zonă pe care o cunosc foarte bine, Valea Secuieului, în amonte de Lăpușna, unde de la Sovata trebuia să treacă peste munte printr-un loc foarte greu accesibil în acea perioadă. Omul prindea pești pentru cineva de la Sovata, la finalul zilei dându-i păstrăvii lui Ionel Pop pentru a-i transporta, el fiind invalid. Vedeți, eu cred că nu era braconier, pentru că trebuia să trăiască din ceva. La fel, nu-l consider braconier pe cel care prinde la limita bunului simț, atâția pești cât să ducă acasă ca să facă o mâncare pentru familie. Mult mai repede este braconier cel care pescuiește cu toate actele în regulă, dar nu respectă nimic, bagă totul în straiță doar ca să se laude cuiva că a reușit să prindă 30 sau 50 de pești. Am văzut astfel de cazuri sau altele în care erau prinși pești enormi doar de dragul de a-i prinde, de a te lăuda cu ei. Cel care prinde ca să mănânce ceva acasă, chiar nu cred că reprezintă vreo problemă. Așa cred eu, poate că mă înșel.
Pescuiți și discutați cu mulți dintre muscarii din noua generație... Care ar fi diferențele dintre pescarul de altădată și cel de azi?
Galaftion Cotta: Eu am văzut foarte mulți pescari, niște băieți extraordinari, care protejează râul, pescuiesc fără să rețină, foarte mulți dintre ei sunt tineri, de exemplu Zoly și Maty, ce au influențat pe mulți să procedeze la fel. Pe cei doi îi cunosc mai bine, dar sunt foarte mulți care, într-adevăr, pescuiesc din plăcerea de a pescui și sunt preocupați să promoveze muscăritul.
În România s-au format pescari adevărați, foarte buni, care astăzi ne fac cinste acolo unde sunt, prin atitudine, cunoștiințe și comportament. Mă refer aici la Marius Dumitru și Cătălin Henegar, stabiliți în Canada, și sunt bucuros că astfel de oameni ne reprezintă țara.
Și la concursurile de pescuit sunt foarte mulți băieți de nota 10, tineri, chiar îmi face mare plăcere să merg și să-i văd. Însă au apărut și anumiți indivizi, care din motive de orgoliu sau nu știu de ce, depășesc uneori limita bunului simț. Pe astfel de indivizi nu vreau să-i mai văd nici măcar în poze. Fiecare concurent ar trebui să-și cunoască valoarea. Ar trebui să existe și modestie, pentru că nu pot să spun că eu sunt cel mai extra-pescar al neamului și să știu să pescuiesc doar într-un anumit fel.
Ca să participi la un concurs, trebuie să stăpânești mai multe stiluri de pescuit, iar concursurile nu se fac doar la lipan sau la păstrăv. Poate că ar trebui să fie și concursuri la știucă, la avat, la mreană, pentru că abia atunci poți să selecționezi mai bine, când vezi cine știe să se adapteze la un râu. Ca să faci performanță trebuie să cunoști mai multe stiluri de pescuit, într-un concurs poți să fi nevoit să folosești 2, 3 sau chiar 4 stiluri de pescuit. Dacă știi doar un singur fel de pescuit, nu ai cum să ajungi în vârf.
Anul trecut România s-a clasat foarte bine, cred că cel mai bine ca echipă. Și la individual, locul 8 obținut de Bogdan Hirișcău, care a fost debutant la echipă, este poate cel mai bun. În 1985, Grigore Lungu s-a clasat în Polonia pe locul 10 la un Mondial, tot la prima participare cu echipa României. Dar și Grigore, care mi-e prieten, a început să pescuiască de copil. Eu zic că există o vârstă pentru a ajunge în competiții, bănuiesc că dacă începi pe la 30-40 de ani nu ai nici o șansă. Dacă începi pe la 10-15 ani, da, iar aici ar trebui să se promoveze pescuitul la muscă, ar trebui atrași foarte mulți tineri ca să-i formezi pescari, să-i legi de apă, să-i faci să o respecte, să respecte peștele, să-și facă din el un prieten, nu un dușman. Să nu înjure peștele când îl scapă, ci să zică „Bravo, ai fost mai deștept decât mine!”
Ați călătorit în străinătate, ați pescuit în ape din afara României. Ce ar fi de importat?
Galaftion Cotta: Legislația canadiană. Canada e imensă. Eu am pescuit în British Columbia, pe câteva râuri sălbatice, unde nu vedeai țipenie de om. Am fost acolo cu prietenul meu care m-a invitat în Canada și căruia îi mulțumesc pentru că altfel nu ajungeam să văd așa ceva. Vreau să vă spun că am fost controlați pe o insulă aproape pustie, o noape întreagă am trecut cu bacul ca să ajungem pe acea insulă, și am fost opriți în drum de o patrulă de rangeri care ne-au controlat absolut fiecare bagaj, să verifice dacă avem pești prinși sau vânat.
Pe mine m-a impresionat foarte mult modul de a se implica în paza fondurilor de pescuit și de vânătoare și cred că asta ne lipsește nouă. Dacă ar fi după mine, eu aș adopta legea canadiană. Aș da posibilitatea pescarului sau vânătorului să practice sportul pe baza unei autorizații care să nu fie foarte scumpă, oamenii să-și permită să o cumpere, să nu fie nevoiți să braconeze din lipsă de bani. În schimb, aș reglementa foarte strict pescuitul: pe râul x nu ai voie să reții nici un pește, pe celălalt ai voie un singur pește și nu aș permite reținerea a mai mult de 3 pești pe nici un râu. Noi și acum, după ce că apele sunt cum sunt, ai voie să reții 10 pești la măsură, ceea ce înseamnă 20 cm la păstrăv. Asta mi se pare o tâmpenie: un păstrăv la 20 cm s-a reprodus, eventual, o singură dată. Dacă ai pune limita la 30 cm, atunci peștele respectiv s-a reprodus de cel puțin 3 ori, deci a lăsat ceva după el.
Vorbesc de Canada pentru că acolo am văzut, poate că sunt și alte legislații și mai bune. Dar, repet, modul de implicare și de asigurare a protecției fondurilor de vânătoare și de pescuit mi-a plăcut extraodinar de mult. Departe de mine să spun că totul era OK în Canada. Am găsit în mijlocul drumului pielea și capul unui animal, erau luați doar mușchii, dar asta era făcută de populația indigenă. Era un râu pe care eu nu aveam voie să pescuiesc decât pe o anumită porțiune, însă indigenii mergeau cu șalupa cu plasă și prindeau tone de somon. Pe marginea apei stăteau mașinile cu containere, venea șalupa cu mii de kilograme de somon. Nu am nimic cu acești indigeni, am tot respectul față de ei, dar să pescuiască sau să vâneze mai apropiat de cum vânau strămoșii lor, nu cu șalupa și cu ATV-ul. Asta nu mi-a plăcut... somonii care urcau la reproducere erau „tocați” și vânau cu ATV-uri, aveau o pușcă în bandulieră, cu un calibru foarte mare, minimum 9 mm era proiectilul, și împușcau căprioara care stătea pe marginea drumului... asta chiar nu mai era vânătoare.
Dacă ar fi să încercăm să construim, care ar fi acțiunile din domeniul legislativ, dar și la nivelul comunității, care credeți că ar ajuta cel mai mult?
Galaftion Cotta: Nu aș face fondurile private, care să fie accesibile doar pentru o anumită categorie de oameni, sau cel puțin aș reglementa ca cei care au astfel de fonduri să nu rețină nici un pește de pe ele. Dacă iei în gestiune o anumită bucată de râu, trebuie să se verifice anual numărul de pești și starea apei, dacă s-a făcut ceva bun acolo.
A doua variantă ar fi ca cluburile de pescuit să ia în administrare un râu, să aibă un regulament propriu, iar banii pe care îi încasează de la pescari să se regăsească în râu. Este un exemplu în acest sens Zetea, unde oamenii s-au implicat.
Sunt și cluburi sau persoane care populează râuri publice cu păstrăvi și lipani...
Galaftion Cotta: Și aceștia ar trebui susținuți, pentru că ei fac niște investiții, dar nu au certitudinea că se vor bucura de popularea respectivă. Însă, în ceea ce privește popularea, lucrurile nu sunt chiar atât de simple.
Pe de o parte, trebuie să folosești material bine selecționat din punct de vedere genetic. Unii folosesc pești mari la populare, care sunt atractivi pentru pescari. Știu un caz concret, unde de la păstrăvărie au fost luați păstrăvii „casați”, în sensul că au ajuns la o anumită vârstă sau păstrăvarul în momentul în care a recoltat icrele și lapții pentru reproducere a constatat anumite defecte, că acestea sunt de slabă calitate. Ori dacă pe aceștia tu îi bagi în râu, nu e tocmai bine.
Pe de altă parte, degeaba încerci să introduci lipanul pe un râu pe care nu a fost sau care între timp și-a schimbat conformația, s-a tăiat pădurea de lângă, gropile de iernare se colmatează, iar peștele nu are unde să se adăpostească. Aceasta e problema numărul unu la ora actuală, că lipanul nu mai are locuri de reproducere, exploatările forestiere se fac cu tractoarele, vadurile acelea, unde se reproducea lipanul, acum sunt colmatate cu nămol și normal că acolo peștele nu se mai reproduce. Aici e mult mai mult de lucru.
Am văzut că în nordul Suediei se refăceau râurile de munte așa cum erau acestea înainte de a li se schimba cursul. Chiar ne-a spus cineva că în secolul XIX suedezii au făcut ceea ce facem noi acum, și-au tăiat pădurile, cursurile de râu au fost modificate astfel încât să se poată practica plutăritul. Acum refac râurile după hârțile vechi, amenajează malurile, introduc stânci... mergeai pe râu și de la o apă de 40 cm riscai să cazi într-o bulboană de 2 m formată în spatele unui bolovan. Poate și la noi, peste 100 de ani, se va deștepta cineva și va face la fel... dar până atunci, stricăm.
Câteva dintre cele mai importante recomandări pe care i le-ați face unui debutant în pescuitul la muscă...
Galaftion Cotta: Un singur lucru, să-și facă din pește un prieten, să nu-l urmărească cu dușmănie, să-l ajute ca pe un prieten și să-l lase să trăiască. Să-l respecte.