PESCUIT LA MUSCĂ

Parașutele reprezintă un capitol important din istoria recentă a pescuitului la muscă uscată. Cu toate că au cunoscut de-a lungul deceniilor evoluții majore și au apărut diverse variante, inventatorul patternului și momentul apariției pot fi precis indicate.

În iarna 1931-1932, Helen Todd, o tânără legătoare scoțiană, documentându-se despre muștele cu aripi despărțite, a avut ideea de a realiza o imitație a efemeridelor aflate în ultimul stadiu de viață, insecte ce agonizează cu aripile larg deschise, plutind aproape inerte pe suprafața apei. Pentru montaj, Helen Todd utiliza câteva fire din păr de porc, prinse perpendicular pe tija cârligului, un mini-catarg în jurul căruia rotea pana, formând astfel gulerul specific parașutelor.

Alexander Martin, pentru a cărui firmă din Glasgow lucra Helen Todd, va înregistra și va comercializa aceste imitații. Cei de la Hardy, dar și William Brush din Detroit, vor breveta modele de cârlige speciale pentru legarea parașutelor, însă greutatea acestora reprezintă un inconvenient major - chiar și astăzi mai pot fi găsite asemenea cârlige fabricate de Partridge, cod HE1.

Cu 87 de ani în urmă s-au legat primele parașute, muște ce reproduc destul de bine caracteristicile efemeridelor aflate în stadiul de spent și prezintă o flotabilitate satisfăcătoare. Modelele, reinterpretări ale patternurilor clasice, prezentau aripi lungi și un guler generos, folosindu-se adesea pene cu fibre moi - potârniche, rață mare, rață mică, sitar, găină etc. Au fost create avându-se în vedere pescuitul pe lac, cu dedicație pentru celebrul Loch Lomond, acolo unde și-au dovedit eficiența și și-au câștigat renumele.

După 1940, o nouă generație de modele a apărut în Statele Unite și în Australia, elementul specific fiind smocul de fire albe din coadă de vacă ce jucau rolul tijei de metal în jurul căreia se înfășura gulerul, acestea fiind vizibile după încheierea imitației și jucând rolul de indicator – Adams Parachute este reprezentativă pentru perioada menționată.

După anii '60, firele din coadă de vacă sunt înlocuite cu fibre sintetice, ulterior e folosit și CDC-ul. Observăm că noile modele sunt mai mici, gulerul este mai scurt și mai rigid datorită folosirii penelor de cocoș, prezintă o flotabilitate ridicată și vizibilitate foarte bună, fiind pescuite în special pe râurile tumultoase. Totodată, ele pot fi încadrate mai degrabă în clasa atractorilor, decât să le considerăm imitații ale unor anumite insecte.