PESCUIT LA MUSCĂ

Este unul dintre cele mai importante și complexe documente din istoria pescuitului cu muscă artificială. Scris în 1624 de către Juan de Bergara, completat în secolul următor de un pescar anonim și, din nou, în 1825, de Luis Peña, lucrarea uimește prin complexitatea imitațiilor descrise și diversitatea materialelor folosite, relevând gradul de maturizare și specializare a pescuitului la muscă din provincia León.

Juan de Bergara s-a născut la Astorga în 1591. Tatăl său era cerar, fabricant de lumânări și candele pe care le vindea în fața casei sale din Plaza Mayor. Aceeași meserie a practicat-o și Juan de Bergara până la vârsta de 33 de ani, când s-a dedicat carierei ecleziastice, din 1624 și până în 1630 fiind capelan, iar din 1630 licențiat în teologie și preot la Catedrala din Astorga. A pescuit pe râurile din provincia León și a cunoscut regiunea crescătorilor de cocoși datorită numirii ca paroh în diferite localități. Viața sa s-a împărțit între obligațiile bisericești, administrarea patrimoniului personal și cercul de prieteni, mulți dintre ei pescari. A rămas pasionat de modelarea figurilor din ceară, îi plăcea să cânte la chitară, dar, înainte de toate, s-au aflat pescuitul și legarea muștelor artificiale. A murit pe 15 octombrie 1646.

Secolul al XVII-lea

Juan de Bergara descrie în manuscrisul său 23 de imitații (19 imitați și 4 variante), montaje elaborate ce pot fi caracterizate ca aparținând școlii baroce leoneze cu o veche tradiție, el fiind primul exponent cunoscut. Nu se știe ce s-a întâmplat cu manuscrisul după moartea autorului, acesta aflându-se probabil printre cele 22 de mici cărți care au fost vândute la o licitație publică după executarea testamentului.

Secolul al XVIII-lea

După 100 de ani, proprietarul anonim al Manuscrisului de la Astorga completează textul, descriind într-un stil agil și concis 13 imitații (10 imitații și 3 variante), de la Rubbia Verde Famosa la Salticas de San Juan. Continuă stilul lui Juan de Bergara, însă există și unele note noi: pentru corp folosește în exclusivitate mătase, uneori mătăsuri de culori diferite ce sunt suprapuse, numele muștelor este la singular, acesta nederivând din principala pană folosită în montaj, ci făcând trimitere la culoarea corpului.

Cei doi autori reprezintă ceea ce astăzi numim școala barocă leoneză: imitații cu penele suprapuse deasupra corpului, uneori ultima pană le îmbracă pe celelalte precum o capă, corpurile sunt din mătase, in sau cânepă, mătase toarsă sau neprelucrată, luată direct din gogoașa viermelui de mătase, folosindu-se uneori tehnica corpului din două straturi de mătase ceea ce-i conferă la contactul cu apa un colorit aparte și o transluciditate profundă. Sunt prezentate foarte multe detalii în ceea ce privește cerclajul, capul, toracele - gușă și ceafă, unele imitații prezentând și elemente laterale – coaste sau venă. Pentru cele 36 de imitații descrise de Juan de Bergara și de scriitorul anonim sunt folosite 17 tipuri de pene indio, 18 tipuri de pene pardo, 14 tipuri de pene ale altor păsări, avem 18 nuanțe ale corpurilor, 15 tipuri de mătase și 10 culori diferite pentru cerclajul corpurilor... în total 77 de materiale diferite cu denumiri precise din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea pe care încercăm să le traducem în termenii actuali. Complexitatea imitațiilor și diversitatea materialelor sunt cele două note majore ale școlii baroce leoneze.

Secolul al XIX-lea

Manuscrisul a fost legat între coperți de pergament, cu foile nenumerotate, de dimensiuni asemănătoare formatului A5, având minimum 68 de pagini. Partea scrisă de Juan de Bergara se termină la pagina 13. Continuatorul anonim din secolul al XVIII-lea scrie doar în partea superioară a paginilor impare, folosind încă 10 foi. Au rămas suficiente pagini albe pentru ca leonezul Luis Peña să scrie în anul 1825 propriul text în care sunt prezentate 41 de muște artificiale.

Din punctul de vedere al stilului de montaj, Luis Peña reprezintă o fază intermediară între școala barocă leoneză și actualele imitații leoneze: păstrează limbajul secolelor XVII-XVIII și menține concepția complexă în elaborarea corpurilor, însă aripile se montează asemănător muștelor actuale, barbele fiind smulse de pe rahis și așezate semiconic deasupra corpului.

Secolul al XX-lea

Proprietarul Manuscrisului de la Astorga devine Julio del Campo, figură emblematică a orașului León, cunoscut filantrop și pescar pasionat. Fiind conștient de valoarea manuscrisului, din 1934 începe să-l facă cunoscut diverselor grupuri de pescari, astfel că încep să apară în revistele de specialitate din Franța și Spania articole, traduceri și reproduceri ale manuscrisului. O perioadă de timp nu s-a mai știut nimic despre manuscrisul original, însă, la inițiativa unui grup de pescari din León, acesta este găsit în 1959 în biblioteca unei nepoate a lui Julio del Campo. Consiliul provinciei León îl achiziționează de la aceasta, dar nu cu intenția de a-l expune publicului, ci pentru a-l face cadou șefului statului, generalul Francisco Franco, pasionat pescar de somon, cu ocazia vizitei pe care acesta o efectuează în regiune în 1964 . Manuscrisul de la Astorga a dispărut fără urmă, rămânând doar fotocopiile părților scrise de Juan de Bergara și de pescarul anonim, iar textul lui Luis Peña s-a păstrat doar în transcrieri, neexistând nici o fotocopie a acestei părți. Încercările repetate de a fi regăsit nu au dat nici un rezultat, presupunându-se că a ars în anul 1978 în incendiul de la reședința fostului dictator sau, conform unor zvonuri, a fost vândut în Londra la sfârșitul anilor ‘70. Căutarea Manuscrisului de la Astorga continuă și astăzi, fiind depuse în instanță acțiuni împotriva urmașilor generalului Francisco Franco și a Consiliului provinciei León.

În numele lui Dumnezeu și al Fecioarei Maria

Aceasta este o carte despre potrivirea și pregătirea
penelor pentru pescuitul păstrăvilor în unele
luni ale anului și, în particular,
// ianuarie // și februarie // și martie // și aprilie
// și mai // până la San Juan¹ //
Izvorâtă și confirmată de cărți
ale pescarilor cu multă experiență
și verificată de Lorenzo García²,
pescar vecin acestui oraș
Astorga, fiind scrisă de mâna³ lui
Juan de Bergara, a cărui carte este aceasta
și începe după cum urmează
la întoarcerea acestei pagini
în acest an 1624 Juan de Bergara


1 - San Juan este celebrat pe 23 iunie și marchează începutul verii. Dacă vara și toamna pescuitul la muscă era greu practicat din cauza reducerii drastice a debitelor râurilor, pentru lunile ianuarie și februarie apar două aspecte: pe de o parte, trebuie să amintim schimbările climaterice importante din Peninsula Iberică - după climatul cald cu precipitații regulate din perioada sec. IX-XIV, urmează un episod de răcire a climatului și creștere a iregularității pluviometrice ce a culminat în sec. XVII-XVIII, cunoscut și sub denumirea de „Mica eră glaciară”. Pe de altă parte, există un decret din 1539 al regelui Carlos I ce interzice în provincia León pescuitul și omorârea păstrăvilor din octombrie și până la sfârșitul lui februarie… Apare astfel ipoteza conform căreia modelele imitațiilor și denumirile lor datează din Evul Mediu, când clima caldă și regimul pluviometric constant permiteau pescuitul începând din luna ianuarie.
2 - Lorenzo García – pescar profesionist și tâmplar, de condiție modestă, a făcut diverse reparații la casa în care locuia Juan de Bergara din Plaza Mayor. La recensământul din 1635 mai erau menționați ca pescari profesioniști Jorxe Dominguez, pescar de 33 de ani, și Jorxe zis Pescarul, 38 de ani. Printre pescarii amatori din Astorga, cunoscuți ai lui Bergara, pot fi menționați, conform documentelor din arhive: Ambrosio de Villalobos - posesor de undițe în valoare de 14 reali, prieten de familie; Julian de Junco - preot, membru al Colegiului clericilor Catedralei din Astorga; D. Alonso Osario de Valcarce y Escobar - cel care a achiziționat o bună parte a materialelor de pescuit ale lui Bergara după moartea acestuia; Pedro de Carbajal - cleric la biserica San Julian din Astorga; Gaspar Diez de Molina – argintar; Antonio Rubio – țesător. (Apud Alfonso Garcia Melón – El Manuscrito de Astorga y Juan de Vergara)
3 - Această lucrare a apărut cu intenția de a rămâne în formă de manuscris, într-un singur exemplar sau în câteva copii, nu urma să fie tipărită.

1 - Cel mai adesea Juan de Bergara folosește forma de plural când se referă la imitații, denumirea acestora provenind de la numele penelor folosite în montaj; în cazul de față „Longaretas” descrie liniile colorate longitudinale pe care le prezintă pana principală din montaj, fie că e vorba de dropie mică, prepeliță sau pană de cocoș pardo.
2 - Pană indio – pană de cocoș cu un colorit uniform, fără puncte sau linii. Acestea pot acoperi toată gama de griuri, de la alb la negru. De asemenea, penele indio pot avea tonuri de roșu sau maro.
3 - Pană pardo – pană de cocoș ce prezintă puncte de diferite mărimi, forme și culori.
4 - Pană pardo aconchado – pană de cocoș cu puncte ce formează benzi similare celor de pe cochilia scoicilor de mare.
5 - Reales - de la numele în spaniolă a culicului mare - Zarapito Real.
6 - Collarada - colier mare din argint, ce trece dincolo de centură, format din șiruri din argint și coral pe care sunt expuse relicvarii. Denumirea este semnificativă, deoarece masculul de dropie mică prezintă în jurul gâtului și pe piept o dungă albă asemănătoare unui colier.

1 - hesmoridos de hebrero – poate fi vorba despre anumite imitații pe care Juan de Bergara nu le-a descris în lucrare sau poate fi o greșeală de scriere, referindu-se de fapt la esmoridos março, imitații care sunt pescuite în zilele reci de martie.
2 - barbă-scurtă (corta de arista) – se referă la forma penelor, respectiv la lățimea lor și la poziționarea barbelor mult mai oblică față de rahis, ceea ce le conferă o formă mai ascuțită. Sunt penele de tip „saddle”, recoltate de pe spatele cocoșului.

1 - aumadas – afumate, nuanțe de la galben-chihlimbar la brun închis.
2 - vara (de avellano) – nu este un simplu băț [de alun], ci are o structură relativ sofisticată, cu mâner de lemn și un vârf elastic la a cărui construcție se folosea fanon de balenă.
3 - pene indio de culoare gri-albăstrui.
4 - observăm că Juan de Bergara folosește foarte mult inul pentru corpurile muștelor, tradiție care s-a păstrat până astăzi. Unii artizani leonezi folosesc „iarba de in” obținută din tulpina plantei care este pusă direct la uscat, fără să fi fost lăsată în apă, la topit, partea lemnoasă înlăturându-se după uscare cu unghia. Folosită la legarea muștelor artificiale, „iarba de in” are diferite nuanțe de verde atunci când se udă, nuanțele și tonalitățile depinzând de gradul de dezvoltare al plantei la momentul recoltării ei.

1 - aici începe, de fapt, descrierea următoarei imitații.
2 - pardo crudo – crudo se referă la nuanțele de alb-fildeș ale fondului penei pe care sunt puncte sau dungi, de culori închise sau negre.
3 - pardo maduro – maduro se referă la nuanțele și tonalitățile de galben-oranj ale fondului penei pe care se pot regăsi puncte sau dungi de diferite mărimi și culori.
4 - corzunos – ce imită blana de căprioară.
5 - por capa dos vueltas – În tradiția școlii baroce leoneze și după indicațiile explicite de montare a penelor suprapuse deasupra corpului, capa este ultima pană care îmbracă imitația asemenea unei pelerine, în cazul de față specificându-se și numărul de două rotiri ale penei în jurul tijei.
6 - pardo corzunos – pană de cocoș pardo cu puncte mici și un colorit asemănător blănii de căprioară.

1 - bermejo sau vermejo – de culoare roșu-auriu.
2 - gallo de muladar – termenul muladares desemnează locul din afara orașelor unde se aruncau bălegarul și gunoiul. De asemenea, locul în care se cresc găinile are același nume.
3 - papo y cocote – gușă și ceafă, partea de sub cap a insectei, torace.
4 - poca ropa en el ala – puțin din fiecare aripă – penele ce formează aripile au un număr mic de barbule, nu sunt foarte bogate, formând aripi mai rare, nu foarte dese.
5 - firul de pânză de sită este un fir de cânepă de culoare maro-deschis, din care se face o țesătură rară de genul pânzei de sac. Adesea era făcut dintr-o combinație de in aspru și cânepă.

1 - pardo zumbónes este denumirea penelor pardo ce prezintă punctele mari, cu un contrast puternic și dispersate.
2 - betica – venă - material pus deasupra corpului imitației, de-a lungul ei, fixată cu ajutorul firului cerclajului.

1 - costeras – două fire de mătase situate în lateralul corpului imitației, de-a lungul ei, fixate cu ajutorul firului cerclajului.

1 - pană pardo ce are fondul roșu și puncte maro și negre.
2 - pana este pusă cu fața în jos, spre corpul imitației.
3 - pasada - punctele să fie vizibile pe ambele părți ale penei, caracteristică a penelor pardo.

Faimoasa Rubia Verde 1^a pană de indio cenușiu-alun, două rotiri, 2^a o [pană] pardo cu puncte mici, 3^a altă [pană] pardo cu puncte dispersate 4^a o [pană] indio mai afumată ca prima ce bate spre roșu; corpul de mătase verde-gălbui și [mătase de] gogoașă¹ verde deschis și o coastă² pentru spate din mătase argintiu închis, gușă [din mătase de culoarea] argilă-roz, cerclaj argintiu și verde deschis. Se folosește din aprilie până în iunie


1 - gogoașa viermelui de mătase de pe care luăm fibrele necesare.
2 - costera/costeras – dacă la Juan de Bergara întâlnim ca indicație de montaj doi termeni diferiți, venă și coaste, autorul anonim folosește un singur termen, la singular (costera) sau la plural (costeras).

Rubia Albă 1^a o [pană] indo cenușiu-alun deschisă, 2^a o [pană] pardo aconchado aurie, 3^a altă [pană] indio cenușiu-alun [cu nuanțe] mai [intense de] maro și deschisă ca prima, corp de mătase verde-galben deschis și gogoașă [albă], coaste [de mătase] verde-galben și galben pai, cerclajul galben, portocaliu și verde deschis, este pentru mai și iunie

Encuberta cu coadă verde 1^a o [pană] indio deschisă [cu o nuanță] ușor măslinie, 2^a [pană] pardo cu puncte foarte fine 3^a altă [pană] pardo aconchado cu linii groase; 4^a [pană] de cocoș cenușiu-roșcat, corp mediu de mătase argintiu-închis și coaste [din mătase] roz, coada din mătase verde ca brădișul [Ranunculus aquatilis], cerclaj verde-galben nu foarte deschis; este [bună] din aprilie încolo=

Encubierta portocalie de piatră, ce strălucește sidefiu; 1^a [o pană] indio cenușiu-alun [cu o nuanță] aurie 2^a o [pană] pardo aurie cu puncte maro dispersate 3^a altă [pană] indio la fel ca prima [cu nuanțe] și mai [intense de] maro. Corpul din mătase argintiu-cenușie*, coaste de mătase sidefie, cerclaj portocaliu și mătase alb-gălbuie, din aprilie încolo=

* Azernadada – cenușie - o altă variantă de traducere este mătasea ce a fost spălată în leșie de cenușă, ceea ce face ca unele fibre din fir să se rupă, aceasta devenind mai „scămoșată”

Encubierta de arin începând din martie 1^a o [pană] indio cenușiu-afumat, 2^a o [pană] pardo aconchado [cu dungi] maro, 3^a altă [pană] indio [cu nuanțe] mai [intense de] maro decât prima, corpul din mătase verde, coaste de mătase alb-gălbuie și roz, cerclaj de mătase alb-gălbuie. Scurtă și cu corpul gros-

Bermejo de aprilie și mai 1^a o [pană] indio transparentă și deschisă, două rotiri, 2^a [pană de] pescăruș albastru 3^a [pană] pardo cu puncte mici și dispersate. Capă [1-2 rotiri de pană] roșie de la cocoș [indio?] cenușiu, corp de mătase galben-pai și [mătase din] gogoașă [de culoare] argilă-roz spălăcită, cerclaj maro foarte fin, galben-pai și portocaliu-

Muron de martie până în mai pentru zile reci 1^a o [pană] indio ușor cenușiu-alun albicioasă, 2^a [o pană de] pescăruș albastru 3^a o [pană] pardo aproape neagră, 4^a altă [pană] indio la fel ca prima, [cu nuanțe] mai [intense de] afumat, corpul din mătase violet închis, coaste din mătase maro-roșiatic, cerclajul maro-roșiatic și alb =

Cascudo de aprilie până în iunie [și] mai târziu = 1^a o [pană] indio sticloasă albicioasă, a doua o altă [pană] indio neagră 3^a una de privighetoare [Luscinia megarhynchos]; capă [1-2 rotiri de pană] roșie de la cocoș de curte sângeriu. Corp din mătase galben-pai, pe deasupra portocaliu foarte deschis, cerclaj [din mătase] portocalie și maro. Femelele au jumătatea de corp dinspre cap maro. Două coaste foarte largi pe laterale, de mătase portocalie; =

Vicaro din aprilie până în iunie 1^a o [pană] indio deschisă [cu nuanțe de] afumat, 2^a o [pană] pardo aurie cu puncte fine, 3^a altă [pană] indio la fel ca prima; capă [1-2 rotiri de pană] de cocoș de curte [roșu] deschis; corp din mătase alb-gălbuie și deasupra mătase galben-pai; coastă de mătase argintiu-închis sau maro, cerclaj [din mătase] portocaliu și galben;

Salticas de San Juan Sunt trei genuri care se numesc Picada, Ruzia și Melada; poartă două [pene] indio dedesubt, de cocoș cenușiu-negru¹, deasupra Picada [are] o [pană] de dropie mică maro-aurie, Ruzia [are] o [pană] de dropie mică fond alb cu dungi maro și Melada [are] o [pană] pardo aconchado maro, și toate [au] o pană de privighetoare pentru capă; corpuri de mătase argintiu-închis, coaste portocaliu-galben, cerclaj [mătase] portocalie și mătase alb-gălbuie;=


1 - pană indio închisă cu baza barbulelor de culoare aproape neagră