Prima muscă sau „A pescuit Traian în Dacia?”
„Am aflat din auzite despre un mod de a prinde pește de acest fel în”... regiunea Băilor Herculane. Valea Cernei este bogată în scobari ce trăiesc pe fundul apelor reci, limpezi și cu patul tare. Adesea putem observa pe suprafața pietrelor acoperite cu alge unele mici zone pătrate, de mărimea deschizăturii gurii scobarului, de unde acestea au fost efectiv rase. Scobarii au o conformație specială a gurii și a maxilarelor ce le permite să apuce algele și să le reteze foarte aproape de suprafața pe care acestea au crescut. Un astfel de tip de hrană este important atât pentru valoarea nutritivă intrinsecă, dar mai ales pentru diferitele micro-organisme, viermișori și insecte prezente pe filamentele algelor. Vara, localnicii din zonă recoltează de pe pietre algele pe care le usucă la umbră și în curent de aer ușor. Din lunile de iarnă și până la începutul primăverii, când pietrele sunt curate, pescarii folosesc aceste alge uscate. Ele sunt prinse în mici smocuri de tija cârligului și sunt folosite ca momeală. Deși este puțin cunoscută și practicată, cele mai bune rezultate la prinderea scobarului în această perioadă sunt obținute prin metoda prezentată mai sus.
Am adus în discuție pescuitul scobarului cu alge uscate prinse de cârlig din trei motive. Primul este de a face cunoscută această metodă specifică și, din ceea ce știu, practicată doar în apele din regiunea Băilor Herculane. Al doilea este de a propune muscarilor ce pescuiesc în lunile de iarnă la scobar un model simplu de artificială, care poate fi legat foarte ușor, folosind materiale sintetice ce imită algele (de exemplu un dubbing lung și superfin) și un cârlig (12-14) lestat ușor sau și cu un lest pe nailon, în funcție de viteza curentului. Cel de al treilea și cel mai important motiv este legat de istoria pescuitului la muscă și de încercările de a data prima muscă artificială.
Nu întâmplător am început acest text cu formula folosită de Claudius Aelianus (170-230) la începutul capitolului XV din De Natura Animalium, unde întâlnim prima descriere a unei muște artificiale, a „născocirii abile” legate de macedoneni pentru a imita insecta denumită Hippouros:
Am aflat din auzite despre un mod de a prinde pește de acest fel în Macedonia. Între Beroea și Thessalonica curge un râu numit Astraeus. Sunt în acesta pești cu puncte colorate, dar cum îi numesc localnicii este mai bine să-i întrebăm pe macedoneni. Acești pești se hrănesc cu muștele din zonă care stau deasupra râului și care sunt destul de diferite față de muștele din alte părți; ele nu se aseamănă cu viespile, nici nu ar putea cineva să descrie precis această creatură ca fiind comparabilă ca formă cu cele care se numesc Anthêdones (bondari), și nici chiar cu albinele, deși au trăsături comune cu fiecare dintre cele de mai sus. Astfel, ele au îndrăzneala unei muște; poți să spui că sunt de mărimea unui bondar, dar culoarea lor o imită pe cea a viespilor și zumzăie ca o albină. Localnicii le numesc Hippouros. Aceste muște se așează pe râu și caută hrana care le place; ele nu trec neobservate de peștii care înoată dedesubt. Astfel, când un pește vede un Hippouros pe suprafața apei, el se ridică fără zgomot, ca să nu tulbure luciul apei și pentru a nu-și speria prada. Atunci când este lângă ea, în umbra ei, acesta deschide gura și înghite insecta, la fel cum lupul înfașcă oaia din turmă sau cum vulturul ia gâsca din curte. După aceasta el plonjează în spatele undei de apă ridicată. Deși pescarii știu aceste lucruri, ei nu folosesc insectele ca momeală pentru pești, deoarece, dacă mâna omului le atinge, acestea își pierd prospețimea; aripile lor se veștejesc, iar peștii refuză să le mănânce și de aceea nu se vor apropia de ele, datorită unui misterios instinct care îi face să nu fie atrași de insectele care au fost prinse. Și astfel, cu priceperea pescarilor, oamenii înșală peștele prin următoarea născocire abilă. Ei înfășoară cârligul în lână roșu-aprins, iar de aceasta prind două pene care cresc sub bărbia cocoșului și sunt de culoarea cerii. Undița este de 2 metri, iar la fel este și linia. Astfel ei pun această ispită, iar peștii atrași și excitați de culoare, ies în calea ei, fascinați de imaginea unui minunat ospăț, deschid larg gura, dar se agață în cârlig și tot ce obțin este un festin amar, deoarece sunt prinși.
Acesta este certificatul de naștere al pescuitului la muscă și numeroase cercetări au fost făcute pe seama lui: unde se afla râul, ce insectă este Hippouros, culoarea cerii, mărimea cârligului, de cât timp era practicată metoda șamd.
Paradoxal, fragmentul a fost uitat timp de 1600 de ani. În perioada secolelor XVIII și XIX era un loc comun ca prima atestare a pescuitului la muscă să fie lucrarea Treatyse of Fysshynge with an Angle publicată în 1496 și atribuită călugăriței Juliana Berners. Acest fapt a fost puțin sau chiar deloc supus unei evaluări critice, dar este explicabil în condițiile în care aproape toată literatura de specialitate gravita în jurul Marii Britanii. Promotorii pescuitului la muscă au fost britanicii și părea normal ca originile acestui sport să le aparțină. Au fost trecute cu vederea manuscrisul de la mănăstirea Tegernsee din secolul XV unde sunt descrise muște pentru diverse specii precum crapul, știuca, mihalțul, somnul, somonul, dar și pentru păstrăvi sau lipani, povestea scrisă de Wolfram von Eschenbach în 1210 în care eroul intra în apă cu picioarele goale pentru a prinde păstrăvi și lipani cu un cârlig cu pene, muștele de tip spiders de la Turin sau alte dovezi.
1834 este anul în care fragmentul lui Claudius Aelianus a fost redescoperit și pus în valoare, iar acest lucru se datorează lui William Andrew Chatto ce a menționat respectivul text în Scenes and Recollections of Fly-Fishing in Northumberland, Cumberland and Westmoreland, carte semnată cu pseudonimul Stephen Olivier. Momentul este important pentru că atunci s-a produs o extindere a istoriei pescuitului la muscă dincolo de Evul Mediu și de Marea Britanie. Revelația trecutului îndelungat și a extinderii geografice a pescuitului cu musca artificială a determinat căutarea unor noi surse de informații și atenta analiză și reevaluare a celor existente... urmau să fie „repopulate” XIII secole, cele dintre Claudius Aelianus și Juliana Benders. Considerând limitările specifice acestui demers, putem să constatăm că rezultatele au depășit cu mult atât așteptările celor interesați de subiect, cât și sfera acestui sport, apărând astfel o vastă și valoroasă literatură de specialitate.
Importante pentru subiectul abordat de noi sunt textele folosite în susținerea unei ipoteze avansate de William Radcliffe în lucrarea Fishing from the Earliest Times - 1921 (cap. IX, The first mention of a fly). Autorul consideră că prima menționare a unei muște artificiale are loc cu 100 de ani înaintea lui Aelianus și poate fi identificată într-un text al lui Marțial:
Imitantur hamos dona: namque quis nescit,
Avidum vorata decipi scarum musca?
(Epigrame, cartea V, XVIII)
Darurile sunt asemenea cârligelor: cine nu știe cum,
Înșelat, scarus-ul lacom înghite musca.
Nu este locul să evaluăm aici raționamentele prezentate pentru susținerea acestei ipoteze, dar trebuie să menționăm faptul că aceasta a fost și este privită cu anumite rezerve. Iar unele dintre rezerve se bazează tocmai pe argumentele unor filologi ce propun ca în textul lui Marțial musca să se citească musco (= mușchi), lectură mult mai plauzibilă în condițiile în care ținem seama de modul de viață al peștelui menționat: scarus.
Scarus-ul (Sparisoma cretense) este unul dintre cei mai apreciați pești ai antichității, originar din zona țărmurilor mediteraneene ale Anatoliei, primul pește aclimatizat de către romani în apele din regiunea Campania la ordinul lui Tiberius și pentru care a fost instituită o prohibiție de 5 ani. Face parte din familia Scaridae, specific reprezentanților ei fiind dentiția crescută pe exteriorul maxilarelor ce le permite să se hrănească cu algele crescute pe pietre sau corali. Despre scarus găsim numeroase referințe la diferiți autori antici, cum ar fi faptul că se hrănește cu anumite alge, că uneori era momit cu plante aromatice precum coriandru, că „rumegă”, că trăiește în grupuri, că noaptea doarme șamd, toate acestea indicând o bună cunoaștere a modului de viață al acestui pește. Pe de altă parte, găsim menționate și alte specii de pești de apă sărată care sunt atrași sau prinși cu ajutorul algelor. Mai mult, într-un fragment al lui Teocritus (Idile XXI, Pescarii) în care sunt enumerate uneltele unor pescari, găsim o referință cu privire la algele folosite ca momeală și care se aflau lângă coliba acestora, alături de barcă, plase, cârlige, sfori etc.
Trecând dincolo de argumentele în favoarea sau împotriva lecturii musca sau musco, dar și de locul primei consemnări a unei muște (artificială sau reală), este important de observat consistența și frecvența unor texte în care sunt descrise metode de pescuit în care algele sau plantele erau folosite pentru prinderea peștilor. Din păcate nu există descrieri detaliate ale acestor metode.
Astăzi există doar o metodă similară, dar practicată în apă dulce, cel mai adesea pe Tamisa. Pe un cârlig sunt agățate alge ce cresc pe fundul apei, nu mai multe decât mărimea unei mici alune. Sunt prinse cu succes roșioare, cleni sau cleni mici (Leuciscus leuciscus), chiar și în zilele de vară cele mai calde. Această metodă este aproape uitată în zilele noastre, dar eficiența sa este recunoscută de toți cei care au încercat-o. Probabil că algele sunt acceptate de multe specii de pești datorită diverselor vietăți ce trăiesc pe ele. Nu există o datare a acestei metode, dar similitudinile cu cele descrise de către antici pentru capturarea unor pești de apă sărată sunt foarte mari și probabil că este o adaptare a lor.
Pe de o parte, pescuitul cu alge sau și plante era o practică comună în antichitatea greco-romană și probabil că aceste metode au fost transmise și adaptate în alte regiuni în contextul expansiunii și dinamicii Imperiului Roman.
Pe de altă parte, pescuitul cu alge uscate la scobar poate fi integrat și înțeles mult mai ușor în contextul mai larg al unei practici de două milenii. Dar, spre deosebire de varianta practicată pe Tamisa, metoda din zona Băilor Herculane are o semnificație importantă pentru pescuitul la muscă. În timp ce căutăm prima consemnare a unei muște artificiale în diversele texte antice, descoperim mai degrabă indicii despre o pre-istorie sau o conjunctură a pescuitului la muscă, iar practica de pe Valea Cernei este exemplul cel mai ilustrativ. Vorbim despre o pre-istorie sau conjunctură a muscăritului pentru că discutăm despre crearea unei imitații pe un cârlig, însă nu este cazul imitației vreunei insecte. Legarea unor alge uscate pe un cârlig creează un artefact, o imagine a algelor care se găsesc vara în apele respective.
Trecerea de la pre-istoria la istoria pescuitului cu musca artificială este realizată prin imitarea unei insecte, iar primul loc unde este consemnat dincolo de orice îndoială rămâne De Natura Animalium a lui Claudius Aelianus. Însă metoda din regiunea Herculane ne oferă indicii clare despre contextul și extinderea diverselor tehnici de pescuit în Imperiul Roman, o dovadă istorică vie ce poate fi datată în primul secol creștin.
Cât despre Traian, tot William Andrew Chatto ne aduce aminte în Scenes and Recollections of Fly-Fishing in Northumberland, Cumberland and Westmoreland printr-un citat din lucrarea Salmonia scrisă de Sir Davy Humphry.
„I can go back to Trajan, who was fond of angling.”
Dovezi directe despre hobby-ul lui Traian nu sunt prezentate, deși este posibil și plauzibil ca el să fi pescuit în Dacia în timpul campaniilor sale. Sigur este faptul că romanii au pescuit în Dacia, iar metoda descrisă și specifică zonei Băilor Herculane pare să fie o tradiție păstată timp de aproape 2000 de ani.
Am adus în discuție pescuitul scobarului cu alge uscate prinse de cârlig din trei motive. Primul este de a face cunoscută această metodă specifică și, din ceea ce știu, practicată doar în apele din regiunea Băilor Herculane. Al doilea este de a propune muscarilor ce pescuiesc în lunile de iarnă la scobar un model simplu de artificială, care poate fi legat foarte ușor, folosind materiale sintetice ce imită algele (de exemplu un dubbing lung și superfin) și un cârlig (12-14) lestat ușor sau și cu un lest pe nailon, în funcție de viteza curentului. Cel de al treilea și cel mai important motiv este legat de istoria pescuitului la muscă și de încercările de a data prima muscă artificială.
Nu întâmplător am început acest text cu formula folosită de Claudius Aelianus (170-230) la începutul capitolului XV din De Natura Animalium, unde întâlnim prima descriere a unei muște artificiale, a „născocirii abile” legate de macedoneni pentru a imita insecta denumită Hippouros:
Am aflat din auzite despre un mod de a prinde pește de acest fel în Macedonia. Între Beroea și Thessalonica curge un râu numit Astraeus. Sunt în acesta pești cu puncte colorate, dar cum îi numesc localnicii este mai bine să-i întrebăm pe macedoneni. Acești pești se hrănesc cu muștele din zonă care stau deasupra râului și care sunt destul de diferite față de muștele din alte părți; ele nu se aseamănă cu viespile, nici nu ar putea cineva să descrie precis această creatură ca fiind comparabilă ca formă cu cele care se numesc Anthêdones (bondari), și nici chiar cu albinele, deși au trăsături comune cu fiecare dintre cele de mai sus. Astfel, ele au îndrăzneala unei muște; poți să spui că sunt de mărimea unui bondar, dar culoarea lor o imită pe cea a viespilor și zumzăie ca o albină. Localnicii le numesc Hippouros. Aceste muște se așează pe râu și caută hrana care le place; ele nu trec neobservate de peștii care înoată dedesubt. Astfel, când un pește vede un Hippouros pe suprafața apei, el se ridică fără zgomot, ca să nu tulbure luciul apei și pentru a nu-și speria prada. Atunci când este lângă ea, în umbra ei, acesta deschide gura și înghite insecta, la fel cum lupul înfașcă oaia din turmă sau cum vulturul ia gâsca din curte. După aceasta el plonjează în spatele undei de apă ridicată. Deși pescarii știu aceste lucruri, ei nu folosesc insectele ca momeală pentru pești, deoarece, dacă mâna omului le atinge, acestea își pierd prospețimea; aripile lor se veștejesc, iar peștii refuză să le mănânce și de aceea nu se vor apropia de ele, datorită unui misterios instinct care îi face să nu fie atrași de insectele care au fost prinse. Și astfel, cu priceperea pescarilor, oamenii înșală peștele prin următoarea născocire abilă. Ei înfășoară cârligul în lână roșu-aprins, iar de aceasta prind două pene care cresc sub bărbia cocoșului și sunt de culoarea cerii. Undița este de 2 metri, iar la fel este și linia. Astfel ei pun această ispită, iar peștii atrași și excitați de culoare, ies în calea ei, fascinați de imaginea unui minunat ospăț, deschid larg gura, dar se agață în cârlig și tot ce obțin este un festin amar, deoarece sunt prinși.
Acesta este certificatul de naștere al pescuitului la muscă și numeroase cercetări au fost făcute pe seama lui: unde se afla râul, ce insectă este Hippouros, culoarea cerii, mărimea cârligului, de cât timp era practicată metoda șamd.
Paradoxal, fragmentul a fost uitat timp de 1600 de ani. În perioada secolelor XVIII și XIX era un loc comun ca prima atestare a pescuitului la muscă să fie lucrarea Treatyse of Fysshynge with an Angle publicată în 1496 și atribuită călugăriței Juliana Berners. Acest fapt a fost puțin sau chiar deloc supus unei evaluări critice, dar este explicabil în condițiile în care aproape toată literatura de specialitate gravita în jurul Marii Britanii. Promotorii pescuitului la muscă au fost britanicii și părea normal ca originile acestui sport să le aparțină. Au fost trecute cu vederea manuscrisul de la mănăstirea Tegernsee din secolul XV unde sunt descrise muște pentru diverse specii precum crapul, știuca, mihalțul, somnul, somonul, dar și pentru păstrăvi sau lipani, povestea scrisă de Wolfram von Eschenbach în 1210 în care eroul intra în apă cu picioarele goale pentru a prinde păstrăvi și lipani cu un cârlig cu pene, muștele de tip spiders de la Turin sau alte dovezi.
1834 este anul în care fragmentul lui Claudius Aelianus a fost redescoperit și pus în valoare, iar acest lucru se datorează lui William Andrew Chatto ce a menționat respectivul text în Scenes and Recollections of Fly-Fishing in Northumberland, Cumberland and Westmoreland, carte semnată cu pseudonimul Stephen Olivier. Momentul este important pentru că atunci s-a produs o extindere a istoriei pescuitului la muscă dincolo de Evul Mediu și de Marea Britanie. Revelația trecutului îndelungat și a extinderii geografice a pescuitului cu musca artificială a determinat căutarea unor noi surse de informații și atenta analiză și reevaluare a celor existente... urmau să fie „repopulate” XIII secole, cele dintre Claudius Aelianus și Juliana Benders. Considerând limitările specifice acestui demers, putem să constatăm că rezultatele au depășit cu mult atât așteptările celor interesați de subiect, cât și sfera acestui sport, apărând astfel o vastă și valoroasă literatură de specialitate.
Importante pentru subiectul abordat de noi sunt textele folosite în susținerea unei ipoteze avansate de William Radcliffe în lucrarea Fishing from the Earliest Times - 1921 (cap. IX, The first mention of a fly). Autorul consideră că prima menționare a unei muște artificiale are loc cu 100 de ani înaintea lui Aelianus și poate fi identificată într-un text al lui Marțial:
Imitantur hamos dona: namque quis nescit,
Avidum vorata decipi scarum musca?
(Epigrame, cartea V, XVIII)
Darurile sunt asemenea cârligelor: cine nu știe cum,
Înșelat, scarus-ul lacom înghite musca.
Nu este locul să evaluăm aici raționamentele prezentate pentru susținerea acestei ipoteze, dar trebuie să menționăm faptul că aceasta a fost și este privită cu anumite rezerve. Iar unele dintre rezerve se bazează tocmai pe argumentele unor filologi ce propun ca în textul lui Marțial musca să se citească musco (= mușchi), lectură mult mai plauzibilă în condițiile în care ținem seama de modul de viață al peștelui menționat: scarus.
Scarus-ul (Sparisoma cretense) este unul dintre cei mai apreciați pești ai antichității, originar din zona țărmurilor mediteraneene ale Anatoliei, primul pește aclimatizat de către romani în apele din regiunea Campania la ordinul lui Tiberius și pentru care a fost instituită o prohibiție de 5 ani. Face parte din familia Scaridae, specific reprezentanților ei fiind dentiția crescută pe exteriorul maxilarelor ce le permite să se hrănească cu algele crescute pe pietre sau corali. Despre scarus găsim numeroase referințe la diferiți autori antici, cum ar fi faptul că se hrănește cu anumite alge, că uneori era momit cu plante aromatice precum coriandru, că „rumegă”, că trăiește în grupuri, că noaptea doarme șamd, toate acestea indicând o bună cunoaștere a modului de viață al acestui pește. Pe de altă parte, găsim menționate și alte specii de pești de apă sărată care sunt atrași sau prinși cu ajutorul algelor. Mai mult, într-un fragment al lui Teocritus (Idile XXI, Pescarii) în care sunt enumerate uneltele unor pescari, găsim o referință cu privire la algele folosite ca momeală și care se aflau lângă coliba acestora, alături de barcă, plase, cârlige, sfori etc.
Trecând dincolo de argumentele în favoarea sau împotriva lecturii musca sau musco, dar și de locul primei consemnări a unei muște (artificială sau reală), este important de observat consistența și frecvența unor texte în care sunt descrise metode de pescuit în care algele sau plantele erau folosite pentru prinderea peștilor. Din păcate nu există descrieri detaliate ale acestor metode.
Astăzi există doar o metodă similară, dar practicată în apă dulce, cel mai adesea pe Tamisa. Pe un cârlig sunt agățate alge ce cresc pe fundul apei, nu mai multe decât mărimea unei mici alune. Sunt prinse cu succes roșioare, cleni sau cleni mici (Leuciscus leuciscus), chiar și în zilele de vară cele mai calde. Această metodă este aproape uitată în zilele noastre, dar eficiența sa este recunoscută de toți cei care au încercat-o. Probabil că algele sunt acceptate de multe specii de pești datorită diverselor vietăți ce trăiesc pe ele. Nu există o datare a acestei metode, dar similitudinile cu cele descrise de către antici pentru capturarea unor pești de apă sărată sunt foarte mari și probabil că este o adaptare a lor.
Pe de o parte, pescuitul cu alge sau și plante era o practică comună în antichitatea greco-romană și probabil că aceste metode au fost transmise și adaptate în alte regiuni în contextul expansiunii și dinamicii Imperiului Roman.
Pe de altă parte, pescuitul cu alge uscate la scobar poate fi integrat și înțeles mult mai ușor în contextul mai larg al unei practici de două milenii. Dar, spre deosebire de varianta practicată pe Tamisa, metoda din zona Băilor Herculane are o semnificație importantă pentru pescuitul la muscă. În timp ce căutăm prima consemnare a unei muște artificiale în diversele texte antice, descoperim mai degrabă indicii despre o pre-istorie sau o conjunctură a pescuitului la muscă, iar practica de pe Valea Cernei este exemplul cel mai ilustrativ. Vorbim despre o pre-istorie sau conjunctură a muscăritului pentru că discutăm despre crearea unei imitații pe un cârlig, însă nu este cazul imitației vreunei insecte. Legarea unor alge uscate pe un cârlig creează un artefact, o imagine a algelor care se găsesc vara în apele respective.
Trecerea de la pre-istoria la istoria pescuitului cu musca artificială este realizată prin imitarea unei insecte, iar primul loc unde este consemnat dincolo de orice îndoială rămâne De Natura Animalium a lui Claudius Aelianus. Însă metoda din regiunea Herculane ne oferă indicii clare despre contextul și extinderea diverselor tehnici de pescuit în Imperiul Roman, o dovadă istorică vie ce poate fi datată în primul secol creștin.
Cât despre Traian, tot William Andrew Chatto ne aduce aminte în Scenes and Recollections of Fly-Fishing in Northumberland, Cumberland and Westmoreland printr-un citat din lucrarea Salmonia scrisă de Sir Davy Humphry.
„I can go back to Trajan, who was fond of angling.”
Dovezi directe despre hobby-ul lui Traian nu sunt prezentate, deși este posibil și plauzibil ca el să fi pescuit în Dacia în timpul campaniilor sale. Sigur este faptul că romanii au pescuit în Dacia, iar metoda descrisă și specifică zonei Băilor Herculane pare să fie o tradiție păstată timp de aproape 2000 de ani.