Guido Toniutti și Ioan Drăghin

Stacks Image 8329
Guido Toniutti este a treia generație a unei familii de italieni care s-a stabilit în România. Este nepotul celebrului Giani baci, Giovanni De Filipo, venit din Stiria, care a fost mulți ani paznic de vânătoare al contelui Kendeffy și de pescuit al scriitorului Brătescu-Voinești. Tatăl său, Gugelmo Toniutti, maestrul păstrăvar de la Gura Zlata care în fiecare dimineață de iarnă, de la ora 4, putea fi văzut aplecat asupra incubatoarelor, îngrijind icrele, a fost cel prin a cărui muncă și pasiune s-a populat Râul Mare timp de decenii. Despre Guido Toniutti, fostul șef al Ocolului Silvic Râu de Mori, cel mai ușor afli din modul de a vorbi al localnicilor, când îți povestesc de ape, pești, păduri sau Retezat - pentru ei timpul se împarte în două: „cât timp a fost italianu' la ocol...” și „după aceea...”.

La început de septembrie m-am întâlnit cu Guido Toniutti și Ioan Drăghin, fost coleg de serviciu și pescar ce a bătut toate apele Retezatului. Un dialog ce se constituie într-o imagine diacronică a Râului Mare, îmbogățită cu detalii ale unor istorii personale.
Stacks Image 8412
Despre Parcul Național Retezat și pești...

Guido Toniutti: Am urcat anul acesta sus, să văd dacă mai sunt pești... Dar vedeți, există unii în administrația acestui parc, dar mai cu seamă în ONG-uri, care nu au nici o tangență cu protecția mediului. Lasă, domnule, să discute profesioniștii, să-și spună părerea, nu intra tu în acest joc, când tu ești biolog pe nu știu ce specie de pasăre... Tu uită-te la pădure! Și ce am făcut... Zic, hai să trec Judele dincolo și să vin pe celălalt mal. Am trecut acolo, pe unde a venit apa odată furtunoasă, a schimbat albia, a rupt liziera pădurii care protejează arboretul în interior, și am intrat pe lângă aluviunile acelea imense. Erau o mulțime de arbori seculari doborâți de-a lungul anilor, o parte putreziți, iar alții erau doborâți de curând. Bătea soarele, nu aveam unde să mă retrag, am intrat în această înfundătură... Doamne, ajută-mă să ies la drum, dacă mi se întâmplă ceva aici nimeni nu mă găsește! Aceasta a fost senzația și, vă rog să mă credeți, cu emoție mare am mers foarte prudent, să nu calc cumva, să fac o entorsă sau o ruptură. Așa arată acum parcul național. Du-te la Slăvei, la Stănuleț, pădurea aceea frumoasă pe dreapta și pe stânga, până să ajungi la cabană... nu mai poți intra în ea. Mii de metri cubi de arbori doborâți și nu se exploatează. Noi suntem o țară de neînțelepți.

Greșeala a fost că după revoluție s-a dat drumul la acești agenți de exploatare care nu au mai folosit tehnologiile bătrânești, vechi: corhănitul, trasul cu caii și funicularele... funicularele aproape că au dispărut în România. Acestea erau tehnologiile în toate pădurile, cu atât mai mult în parcul național. Acum s-au mecanizat, au adus utilaje de dincolo, motofierăstraie, utilaje grele, buldozere, excavatoare și taf-uri. Faci drum pe versant în bucle până sus la golul alpin... Păi, întrebarea mea este: au făcut drumul acela numai ca să igienizeze?! Așa s-a întâmplat și pe Șes, bine că m-am implicat, că altfel continuau, probabil că voiau să ajungă cu aceste drumuri la Zana, eventual să taie toate pădurile acelea de rășinoase din fundul Zanei. Aceasta cred că a fost intenția, dar pentru că am făcut sesizări, au intrat, au verificat, au fost controale și au stopat lucrările.

Țara are nevoie de lemn, cine nu crede, nu știe ce înseamnă asta. Eu înțeleg, lași versanții, nu te atingi de ei, dar nici așa, când tu ai masă lemnoasă lângă drum, care putrezește acolo... lumea strigă după lemn, nu are populația lemn de foc aici, unde cad munții și pădurile peste noi.

Ioan Drăghin: Și spune-mi acum ce vreau să știu: te-ai băgat să vezi pește. Ai văzut pește pe Judele?

Guido Toniutti: Nu.

Ioan Drăghin: Dar care e explicația, că acolo nu a venit nici dracu' să pescuiască...

Guido Toniutti: Părerea mea, alții nu știu dacă o împărtășesc, dar trebuie să fi fost pescar o viață... Noi am avut păstrăv indigen aici. Paul Decei, când a început populările în lacurile alpine, a zis ca nu cumva să deșertăm vreun bidon de curcubeu în râu... și am ținut cont de lucrul acesta. Bun, a trecut perioada respectivă, nu s-au mai făcut populări, nici cu păstrăv curcubeu, nici la lacuri, niciunde, în schimb a apărut acum același procedeu de a popula cu păstrăv, se zice că e indigen. Dar nu e indigen 100%. Ioane, ai văzut vreodată la păstrăvul indigen, indiferent unde l-ai prins, să aibă grăsime pe stomac?

Ioan Drăghin: Nu, doar lapții dacă erau...

Guido Toniutti: Bun, acesta are grăsime. Apoi, carnea la păstăvul indigen cum e?

Ioan Drăghin: Albă, dar la acesta e roz...

Guido Toniutti: La acesta e roz. Lumea confundă păstrăvul indigen cu o corcitură între păstrăvul indigen și păstrăvul fântânel. Ei au băgat în păstrăvării, au venit și cu indigen și cu fântânel, au făcut încrucișări repetate și a ieșit această subspecie, ca să-i zicem așa, pe care o bagă în râuri. Întrebarea mea este: combinația aceasta între indigen și fântânel mai este capabilă să se reproducă natural? Îmi pun o întrebare... Dacă el nu are puterea să se reproducă natural? Vezi și pofta de mâncare a acestei noi subspecii, care este diferită de cea a păstrăvului indigen. Dai, îl agăți, îl ridici, scapă, iar dai, iar îl ridici. Păi, păstrăvul indigen dacă-l scăpai...

Ioan Drăghin: ... nu-l mai vedeai o săptămână...

Guido Toniutti: În plus, pescarii rețin ce găsesc în apă, astfel că peștii nu apucă să se reproducă, pentru că se știe clar, nu degeaba a fost stabilită dimensiunea aceea de 20 cm, numai atunci începe să fie păstrăvul matur, icrele încep să aibă viabilitate. Dacă îl prinzi la 18, dacă îl prinzi la 16, nu mai apucă să se înmulțească. Eu zic că și aceasta este una dintre cauze. Ar trebui să vezi puiet când calci în râu... Doar noi mergeam pe apă, Ioane, nu vedeai peștele mare, dar vedeai puietul cum mișcă...
Stacks Image 8420
Creșterea acidității apei...

Guido Toniutti: Și aceasta e o teorie, domnul Paul Decei susținea că apa merge spre acidificare. Vedeți, zona de rășinoase are solul acid, iar dacă se taie rășinoasele și pleacă solul de acolo pe apă, oare nu schimbă pH-ul?!
Stacks Image 8424
Au dispărut specii de pe Râul Mare?

Guido Toniutti: Lipanul a dispărut. Lipanul a fost o specie prezentă până într-o anumită zonă, nu a fost până sus...

Ioan Drăghin: Eu am prins lipan la cabană, la Rotunda... pe lacul acela de plutărit de la Rotunda, lângă cabana lui Ceaușescu.

Guido Toniutti: Și eu am prins pe râul Șes, am prins și pe Lăpușnic, dar mare...

Ioan Drăghin: Când eram la Gura Apei, unde se întâlnea Lăpușnicul Mare cu râul Șes, erau dornele acelea lungi, întinse, nu exista să nu prinzi în vreo săptămână un lipan, o viață am prins lipan acolo...
Stacks Image 8428
Debitul scăzut al Râului Mare în aval de baraj influențează populația de păstrăvi?

Ioan Drăghin: Dacă s-ar păstra apa, să nu se braconeze, să fie lăsat păstrăvul să crească... acum condițiile sunt mai bune. Chiar dacă înainte de construirea barajului erau pești mulți, se puneau milioane de icre, însă mureau foarte mulți, pentru că aveam viituri. Dar acum, dacă ar fi cine să-l populeze, ar fi mai mult pește ca înainte pentru că nu mai strică apa... viiturile distrug foarte mult, dar acum nu mai sunt, ele se opresc în baraj.

Guido Toniutti: Da, apa este mai liniștită, hrană mai multă, înainte vreme veneau viiturile acestea fantastice care măturau tot...
Stacks Image 8432
Titus Popovici povestea despre păstrăvi de peste 3 kg pe Netiș, afluent al Râului Mare...

Guido Toniutti: Eu cu Titus am fost să împușcăm un urs care făcea prăpăd în zona aceea, la oamenii care stăteau cu oile acolo... s-au plâns și, fiind pe vremea de dinainte, am primit ordin să rezolvăm problema. Am mers cu Titus, iar a doua zi am zis să urcăm sus, la lac, el nu mai fusese acolo. La un moment dat aud zgomot și i-am spus să mergem mai discret, poate or fi venit bănățenii de dincolo aici. Muzică.... Măi, sigur sunt aici! Tiptil, tiptil am ajuns, în dreapta era o plasă cu niște păstrăvi mari și când arunc ochii era Stelică, unchi de-al tău, Ioane. Hai să pescuim și noi! Titus a agățat unul și nu l-a scos, eu am prins unul mare, seara am mers cu el la stână, am stat și a doua noapte la pândă, și hai să-l pregătim acolo! Am fost noi doi și doi ciobani, iar din bucata aceea de păstrăv ne-am săturat... pește mare, a avut peste un kilogram. Așa era Netișul și acolo se prindea pește mare. Că dânsul a mai mers acolo... cu siguranță a mai mers.

Ioan Drăghin: Netișul era un lac mai ascuns, nu se știa atâta de el. Nu era în drumul turiștilor, nu era nimeni acolo. Un bătrân, Vasilică, mi-a spus și mie: Du-te tu, acolo! Și când m-am dus prima dată, m-am speriat de ce am văzut în lac... vedeai câte unul de jumătate de metru că sare. Pentru mine, e cel mai frumos lac care există în munții aceștia... iarba aceea verde care acoperă tot malul, poți să umbli pe lângă el, apa aceea limpede când vezi până la trei metri adâncime...

Guido Toniutti: Când ai fost ultima dată acolo?

Ioan Drăghin: Nu am mai fost de 20 de ani acolo.

Guido Toniutti: Eu am fost în urmă cu vreo 15 ani, nu mai este un pește, nimic.

Ioan Drăghin: Nu mai este din cauza avalanșelor...

Guido Toniutti: Dar știi ce este? Fierbe apa de boiștean... s-a înmulțit boișteanul acolo pentru că pescarii s-au dus cu peștișori și ce le-a rămas, au dat drumul în lac. Nemaifiind păstrăv să-l mănânce, știi cum e?... E roi pe tot malul. Însă păstrăv nu mai este din cauza avalanșelor.

Ioan Drăghin: Dacă s-ar popula, îți dai seama ce ar crește acolo?

Guido Toniutti: Cum a crescut la Tăul Spurcat... La Tăul Spurcat, domnul Paul Decei a luat decizia, deși era în rezervație, să fie populat cu curcubeu, în ideea ca lacurile alpine să devină un fel de bazine de creștere a păstrăvului curcucubeu pentru comercializare. Considera că este o sursă nevalorificată. Și a băgat în câteva lacuri alpine. Păstrăvăria Gura Zlata nu avea curcubeu, ne-a adus din altă parte și am urcat să populăm. Am mers cu tata, cu gălețile pe șaua calului, și la un moment dat cărarea intră pe versant și nu mai găsești apă. Acolo am făcut primul schimb de apă. Când am ajuns la stână la Radeș, ne uităm în bidoane, peștii erau amețiți. Acolo era un izvor, ciobanii luau apă pentru vite și făcuseră o adâncitură de unde să ia apă mai multă... Parcă acum îl văd pe tata, și-a dat jos cămașa, a băgat-o în balta aceea și o storcea deasupra peștilor... încet, încet o parte din pești și-au revenit. Am pornit din nou, repede. Când am ajuns sus, se deschide platoul acela, calul până acolo putea merge, am luat bidoanele și am văzut că iar erau amețiți... eu eram ca o capră neagră, săream pe stâncile acelea, și tata mi-a zis: Du-te tu înainte, eu nu pot așa repede! Am luat ambele bidoane și, dă-i acolo, pe grohotiș, imediat i-am aclimatizat un pic și le-am dat drumul. Lacul era plin de salamandre, plin, și atunci am spus că o să vin peste trei ani la pescuit, știind că în acest timp chiar păstrăvul indigen ajunge de poți să-l prinzi. Am mers peste trei ani cu cumnatul meu... de sus nu ne-am dat seama că este, că nu ieșea, nu sărea. Ne-am băgat la lac jos și ce să vă spun... prindeam păstrăv după păstrăv, crescuse peste 30 cm în 3 ani, dar salamandrele au dispărut de acolo. Acum vreo 10 ani am mers la Tăul Spurcat, am dat de câteva ori, nimic. Ne-am așezat, am luat o gustare, după care mă duc să mă uit de pe mal. Au apărut salamandrele din nou. Văd la un moment dat, pe fundul apei, o rădăcină de aproape un metru. Parcă mișca... Am luat o pietricică și am aruncat-o, iar rădăcina mea s-a întors deodată, a răscolit nămolul de acolo și a plecat ca un șarpe... acela nu a putut fi decât un curcubeu foarte bătrân. După aceea noi am populat cu indigen, dar nu am mai apucat să mă duc să văd ce s-a întâmplat... mi-am dat seama că este izvorul acela pe sub grohot și acolo au loc de boiște, că în rest nu au plaje unde să depună icre.

Ioan Drăghin: Acolo când am mers și eu prima dată, am dat cu muscă, aveam 6-7 muște pe băț și la fiecare muscă era un pește, dar nu apucam să scot decât 1-2, că în rest au rupt... Lacul era negru de pește, aveau mâncare bună.
Stacks Image 8436

Păstrăvăria de la Gura Zlata, 2017

Lostriță?

Guido Toniutti: Lostrița a fost aici, pe Râul Mare, tot pe vremea lui Paul Decei s-a populat. S-a mai încercat cu coregon, dar nu a dat rezultate, pentru că cine s-a dus în Rusia să ia peștii a fost păcălit, în loc să-i dea coregonul care putea trăi în lacurile acestea alpine, i-au dat altă specie de coregon, care nu s-a putut adapta. După aceea s-a făcut populare și cu fântânel în lacurile alpine, dar acolo unde pescarii braconieri au intrat, l-au terminat, pentru că mănâncă, e lacom. Singurul lac unde a rămas este Ștevia, acolo a apucat să depună icre, însă în lacurile unde l-au prins înainte să depune icre măcar o dată, a pierit. Aici a apucat să depună și este fântânel sus. Salvarea lor este că ai acces pe lac doar într-o anumită zonă, iar când mergi pe mal sunt niște lespezi de piatră pe care dacă nu le știi, calci pe ele, bubuie o dată și gata, fug. Când te uiți de sus vezi pești pe lângă mal, cum joacă, dar calci pe pietrele acelea și dispar toți. În plus, este o zonă mai izolată, pentru că la noi braconaj și pescuit toamna, în perioada de boiște, făceau cei din Valea Jiului... veneau și stăteau o săptămână acolo, nu că veneau ieri și plecau azi, puneau șirul și prindeau de pe izvoarele care alimentau lacul. Singurul lac în care păstrăvul reușește să se înmulțească fără să poți să-l prinzi pe tot și fără să deranjezi zona în care el depune icrele este Gemenele, pentru că e singurul lac în care păstrăvul depune pe izvorul care pleacă din lac. De aceea și pe izvorul de la lac în jos sunt păstrăvi.
Stacks Image 8440
Stacks Image 8444
Unde era păstrăvăria...?

Guido Toniutti: La Gura Zlata, a rămas doar un bazin care e împădurit acum.

Ioan Drăghin: Îmi amintesc că împreună cu nea Ioachim și cu Nono mergeam la Zănoaga, prindeam de pe izvor peștii, luam icrele, le băgam în borcane și coboram la păstrăvărie pentru populare...

Guido Toniutti: Acum e pădure, a căzut totul, deși... Sunt multe de vorbit.
Stacks Image 8448
Stacks Image 8446
Cine v-a învățat să pescuiți?

Guido Toniutti: Poate că și din nevoie am învățat, la 6 ani am pescuit, îmi amintesc perfect acel pescuit. Tata era paznic, deja era în '48, era paznic încă la Kendeffy, dar totodată lucra și la exploatările forestiere din parcul național, făcea plutărit sălbatic. Unde locuiam noi era un canton, aproape de confluența Lăpușnicului Mic cu Lăpușnicul Mare era o greblă în care se sorta lemnul. Se formase un gen de lac, acolo veneau buștenii după care mergeau la gater. Mama, Antonina, îmi spunea: Până fac mămăliga, du-te și prinde câțiva pești! Știu că mă duceam, tata îmi găsea râme, era un bolovan mare la marginea apei și la 6 ani pescuiam cu un băț de alun, sfoară, un pic de nailon și râmă. Puneam râma între bușteni, simțeam că trage și-l scoteam afară. Tata era la sortare, vedea, strigam la el, venea el să-mi scoată peștele, că am încercat odată și mi-am prins degetul în cârlig cum se zbătea el. Îl chemam pe tata, desfăcea, îmi punea altă râmă... Nu apuca bine să ajungă înapoi, că prindeam altul. Dacă mama îmi spunea că 6, 6 erau, 10, 10 erau, nu mai mulți, cât trebuia. Acestea sunt amintirile mele de la vârsta respectivă.

A venit odată la noi, acolo sus, un unchi care era muscar și am mers tot la aceeași dornă. Seara a pescuit și am fost surprins când am văzut câți pești prinde, scotea o dată 3-4 pe șir. M-a întrebat: Vrei niște muște? Eu nu i-am spus nimic, doar m-am uitat la el ca un copil, doritor. Mi-a dat și bineînțeles că am mers să pescuiesc cu șirul, iar primul lucru care s-a întâmplat a fost că s-au încâlcit muștele. Le-am lăsat deoparte... Astea nu sunt de mine! Apoi am trecut la pescuitul la suprafață cu burlău.

Mulți ani după aceea i-am demonstrat domnului Paul Decei, care era împotriva acestui stil, că cel mai sportiv pescuit este la scorobete, noi îi zicem bârlău. Dânsul pescuia la spinning și am fost într-o seară pe râu în jos, erau niște locuri excepționale, dorna de la Tomeasa, lungă de vreo 80 de metri, și am zis:
- Mergeți dumneavoastră înainte.
- Păi, dacă eu merg înainte, tu ce mai prinzi în urmă?
- Mergeți dumneavoastră înainte...
Eu am lăsat un timp, iar după aceea am intrat. Dânsul tot a pleznit la apă, dar nimic, eu dădeam cu bârlău, la fiecare aruncare prindeam. După un timp nu a mai pescuit, se uita la mine.
- Tu faci prăpăd pe apă, dacă te duci!
- Spuneți-mi mie, care este mai sportiv, cine face mișcarea cea mai diversificată? Dumneavoastră care aruncați și mulinați sau eu care tot îi dau cu mâna și mă duc din piatră în piatră?

Pescuitul cu această metodă, la suprafață, eu nu discut de pescuitul la fund, îți permite să vezi peștele când vine, iar dacă este mic, ridici imediat, astfel că nu agăți exemplare sub măsură, poți să alegi. Spuneți-mi mie, care sunt celelalte momeli la care poți alege?

Cei de la competiții dau cu nimfă, dar nimfa ia peștele de jos, pescarul nu-l vede, nu poate alege. Eu am pescuit și cu lăcustă și, iarăși, depinde cum pescuiești cu ea. Odată am fost cu Vălean pe Râul Mare. El cu bârlăul, eu cu bârlăul... nimic, nimic. Ce ne facem?! ... Ne trimisese cineva... Am mers, era o poiană frumoasă acolo și săreau lăcustele. Hai să prindem niște lăcuste, să încercăm! Am luat niște lăcuste, am pus în cârlig... nimic, nu mergea. Am ajuns la o dornă, frumoasă, mare. Hai să dăm cu plumb, băgăm, poate că iese unul să-l prindem de acolo. Cu plumb, odată am simțit pește. Ei, asta este, cu plumb... Hai să mergem pe vale în sus! Nu vedeai nimic, nu vedeai peștele, era căldură mare. Dădeam deasupra, unde intră șuvoiul la piatră, curentul ducea momeala la fund și de sub piatră ieșea peștele ca un șarpe și mușca... Acesta iarăși nu e sportiv. Sunt zile în care dacă dai la suprafață, nu prinzi, dar dacă dai la fund, prinzi și, de regulă, prinzi exemplarele mari, prinzi reproducătorii.
Stacks Image 8452

Casa lui Titus Popovici de la Gura Zlata - 2017

[...] Giani baci avea o muscă infailibilă. Cu ea prindea și cînd prindeam și noi, ceștialanții, dar prindea mai ales când noi biciuiam apa degeaba, parcă ar fi fost oglinda unei lumi pustii. [...] Era o muscă ștearsă, banală, un kaki-maro din fir de lînă. Am dat-o unor specialiști s-o copieze. Au meșterit-o identică: nu dădea rezultatele „nemaipomenite” ale originalului. Tîrziu, foarte tîrziu, pare-mi-se în anul în care a murit, Giani baci mi-a destăinuit secretul: corpul muștei miraculoase era făcut din lîna unui pulover militar italian, pe care îl purtase în 1912, în războiul cu turcii în Tripolitania, Libia de azi. [...] Ghemul de lînă rămas din anii expediției africane l-a ascuns atît de bine încît oricît l-a căutat nepotul său, prietenul meu, inginerul silvic Guido Toniutti nu l-a mai găsit. Am pierdut musca miraculoasă. Îmi amintesc că „mergea” pe orice anotimp, la orice oră, în orice loc.

Titus Popovici - Cartea de la Gura Zlata


Cum arăta celebra muscă?

Guido Toniutti: Știți, eu împart în două categorii anumite relatări: povești și povestiri. Așa că aceasta cu musca este o poveste...


Bunicul dumneavoastră a învățat să pescuiască aici?

Guido Toniutti: El a fost dintr-o zonă montană și bănuiesc că acolo a învățat să pescuiască. Tot de acolo a venit și cu meșteșugul de a face muștele. Aici a fost pe linie de vânătoare, el a fost angajat paznic de vânătoare.

Stacks Image 8456

Casa lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești de la Gura Zlata - 2017

Se pescuia atunci la muscă în această regiune?

Guido Toniutti: Pe vremea aceea pescuitul la muscă nu era foarte des practicat, din contră, foarte puțin. Lumea mergea cu orice și prindea... Singurul care a fost aici și a pescuit cu muscă a fost Brătescu-Voinești. M-am întâlnit cu o nepoată de-a lui imediat după revoluție, am văzut-o pescuind pe Râul Mare, stătea la pod la Gura Zlata, e un bolovan mare pe malul drept, stătea pe el și dădea cu musca albă, una singură. Ah, poate când ai fost copil ca și mine, ai fi prins cu musca albă stând pe bolovan, erau pești de nu aveau ce mânca, dar acum... de unde?!
Stacks Image 8464
Stacks Image 8466
Muștele legate de bunicul dumneavoastră erau asemănătoare cu cele ale localnicilor?

Guido Toniutti: Da... El avea muștele simple, nu cu beteală sau alte adaosuri. Singura care o făcea cu beteală era viespea, aceea o făcea din beteală. Acum corpul se leagă din ață, dar el o făcea din beteală, probabil avea luciul acela mai accentuat și nuanța. În rest, el avea musca albastră pană neagră, muscă roșie pană neagră, musca albă pană albă – cu aceasta pescuia la lacuri. Pe vremea de dinainte, îl trimitea secretarul de partid, îl trimiteau unul și altul, îl știau că el e pescar. El a pescuit foarte mult pentru Petru Groza, chipurile, pentru că era bolnav și nu putea mânca decât păstrăv. Iar bandiții ăștialalți veneau și ziceau: Pentru Petru Groza trebuie o troacă de pești! Unde să prinzi o troacă de pești?!... La Zănoaga. Și mergea bunicul la lac, acolo el ținea și bățul de alun prelungit cu o bucată de țeavă, nu-l mai aducea jos, și stătea la lac până prindea un rucsac de pește, pentru că trebuia să fie troaca plină. Și bătea lacul, vă dați seama ce răbdare avea omul, înconjura lacul non-stop, se oprea numai când mânca. Și noaptea pescuia... avea musca albă în săltătoare, ca să vadă unde e șirul, dădea cu 9 muște, cu firul mai lung pe lac, în jur de 5 metri, fără plumb, fără nimic, joarda aceea de alun arunca bine, nu ca cele de acum din fibră de sticlă sau de carbon. Cobora de acolo când avea rucsacul plin... așa că au mâncat cei de la partid serios pe seama lui Petru Groza, dacă o fi și apucat să guste...
Stacks Image 8474
Stacks Image 8472
Vedeți plauzibilă ipoteza ca pescuitul la muscă să fi fost adus sau influențat în această regiune de către comunitatea italiană sau de alți lucrători forestieri străini?

Guido Toniutti: Nu, pentru că localnicii au pescuit întotdeauna tot cu alunul, tot cu muște, tot cu râmă. Poate doar nuanțele, culorile, pentru că la localnici vedeai mult nuanța aceasta de galben, care imita bârlăul, și negru. La bunicul vedeai albastru, vedeai roșu, vedeai alb, vedeai verde... erau simple. Aș putea să zic că fiecare a venit cu nuanțele și culorile lui.
Stacks Image 8478
Între muștele tradiționale de aici există vreuna cu gulerul orientat în sus, invers?

Ioan Drăghin: Da, dar aceasta este pentru bârlău. Fibrele joacă rolul de piciorușe pentru că la această metodă bârlăului îi smulgi capul ca să-l poți băga pe cârlig, de-a lungul lui, și sus, ca să nu cadă de pe cârlig, are o piedică.

Guido Toniutti: Și aici e o artă... pana. Expertul numărul unu la făcut așa ceva era Vasion de la Hobița, fost pădurar. El ce făcea, spre deosebire de noi? Lua două-trei fibre din pană, le aranja și le punea pe dunga de la chibrit. Alegea nuanțele fibrelor din pană... iar lua, iar punea. După ce lega corpul, venea și așeza un smoc din fibrele selectate, îl strîngea, lua al doilea, îl punea și îl strîngea, astfel încât vedeai trei rânduri, ceea ce imita piciorușele bârlăului. Când ridica bățul, fibrele mișcau în apă. Noi, aici, rotim pana ca la muscă... merge și așa, dar nu mai imită larva, ci mai degrabă imită fluturele de bârlău. El prindea întotdeauna, nu se punea problema, oricâți pescari nu prindeau, el tot prindea. El a avut prima dată pene din acestea bănățene, nuanțele acestea de gri. Dar muscă propriu-zis artificială, nu am văzut aici la noi.
Stacks Image 8482

Castelul contelui Kendeffy din Sântămăria Orlea - 2017

Despre celebrul cocoș de Retezat, despre care se zice că a fost adus în zonă de contele Kendeffy?

Guido Toniutti: Iară e poveste... Eu pot să spun care e istoria acestui cocoș, așa cum o știu eu. Eram copil și stăteam la Gura Apei, Gura Api se numea atunci, iar sora mea a fost la liceul de silvicultură și era în practică la Poiana Mărului. Fiind la Gura Api, mama a zis să mergem să-i ducem ceva de mâncare. Cu tata am ieșit pe Tomeasa, pe deasupra la Tăul Netiș, am coborât pe Bloju, apoi la Poiana Mărului. Acolo, la Poiana Mărului era un neamț, Schwering, era mare vânător de lupi, mare, dar și el mai spunea câte o poveste și lumea stătea cu gura căscată. Era și pescar. Câteodată, trecea muntele și venea la pescuit aici la noi. De la el am primit odată un șir de muște cu genul de pană gri, nu neagră, nu albă sau pestriță, cum se făcea aici la noi. Am văzut în curte la el o pasăre care... Asta e găină? E găină... Sau e cocoș? E cocoș... Găină sau cocoș?! Am văzut că pana seamănă cu cele de la muștele primite de la el și am avut îndrăzneala să întreb: Din acesta luați penele ca să faceți muște? - Da. - De aceea mă gândesc că prindeți dumneavoastră mai mulți pești decât prindem noi, care suntem localnici... Și mi-a oferit cocoșul. Cocoșul nu avea coadă cum e la orice cocoș, semăna cu cea a unei găini, însă avea pe margine un șir de pene ca la cocoș care coborau, îl îmbrăcau după aripi, lungi, subțiri, gingașe, ziceai că e găină. Mi l-a oferit, l-am pus într-o plasă, am plecat pe șaua calului, hai să trecem muntele. Eu pe cal, tata ducea calul. Curios, am vrut să văd cocoșul, să pun mâna pe el... cocoșul bârrr! a sărit de pe cal în pădure. Când am început să zbier, să strig, tata s-a speriat: - Ce-i?! - Am pierdut cocoșul!!! Căuta un loc să se ascundă, am reușit până la urmă să-l prindem și l-am dus acasă la noi. Nu știu dacă a stat o săptămână cocoșul, a venit uliul și l-a luat. Dacă era ca un cocoș normal, nu-l lua, dar el avea și mărimea de găină. Acela a fost primul cocoș pe care eu l-am văzut, de acest gen. După aceea, de la Schwering, s-a întins în Banat și din Banat a ajuns în zona noastră pentru că dacă te duci în jos, către Deva, sunt pescari de păstrăv, dar ei vin aici să cumpere pene și muște. Schwering acesta fiind austriac, de fapt, l-o fi adus din Austria... știu eu de unde...

Ioan Drăghin: Cu 400 - 500 se vinde acum un cocoș din acesta.
Stacks Image 8486
Stacks Image 8490
Muștele de aici erau legate cu pene obișnuite?

Guido Toniutti: Normale, din acestea de ale noastre, de aici. Nu aveau de unde să aibă alte pene. Acest gen de muște cu pană gri a apărut tot din Banat, erau pescarii aceia bătrâni care veneau aici, cum era Bucur.
Stacks Image 8494
Rasa s-a păstrat?

Guido Toniutti: Nu e tot aceași... Are coloritul, are penele, dar nu penele acelea lunguiețe și fine. În plus, diferă coada, nu e coada aceea asemănătoare cu cea a unei găini.
Stacks Image 8498
Se mai pescuiește astăzi cu aceste modele vechi?

Guido Toniutti: Cu cele bătrânești... nu pot să-mi dau seama. Acum se folosesc muștele cu adaos, se leagă încă ceva la corp, nu e doar sfoara simplă. Înainte nu foloseam așa ceva, numai la viespe era beteală... în rest era doar o culoare, albastru, verde sau galben, fără acea dungă pe care, de fapt, o are musca.

Ioan Drăghin: Depinde de pescar, fiecare are stilul lui.

Guido Toniutti: La noi a fost și tricolorul, muscă renumită pe vremuri, care mergea foarte bine. Doar că și în cazul acesteia, trebuia să știi cum să pui culorile, pentru că dacă le puneai invers, nu mai prindeai...
Stacks Image 8502
Despre pescuitul cu buldo?

Guido Toniutti: Acesta este iarăși un pescuit care a venit aici. La noi nu s-a folosit blinkerul, metoda a fost adusă de pescarii din Timișoara, nemți care locuiau în Timișoara, pescuiau așa probabil în zona apelor de acolo și au ajuns în aceste locuri. Prin anii '50-'55 pot să zic că au intrat influențe de acest gen, printre care și lanseta. Ei pescuiau cu blinker, iar seara la muscă. Pescuiau și cu moioagă, o puneau în cârlig cu plumb și o aruncau pe lângă stâncile unde stăteau peștii mari, dar și la blinker prindeau pești frumoși. Unul dintre ei a prins un păstrăv de 3,750 kg... a mers seara și a dat cu blinker, la Tomeasa, a mușcat, a văzut că e un pește mare, dar a zis că nu se poate să fie păstrăv, probabil e o știucă. S-a luptat cu el, însă a rupt nailonul. Toată noaptea nu a dormit, dimineața la 4 s-a dus din nou, l-a prins iar și a reușit să-l scoată afară. Eu eram copil și atât de mare era încât amândoi pumnii îi intrau în gură, iar în stomac a avut trei șoareci de apă. L-am pus într-o troacă, stătea afară cu capul, imens.
Stacks Image 8506
Aproape toți pescarii pe care i-am întâlnit folosesc șir cu buldo...

Guido Toniutti: Da, șirul e tradițional, doar că ei folosesc pentru distanță buldo, ca să arunce mai departe.


Lansează în amonte sau în aval?

Guido Toniutti: Fiecare are stilul lui, unii susțin că prinzi mai bine în amonte, alții invers. De fapt, aruncatul în amonte sau în aval are o altă explicație... peștele stă cu capul în amonte, când vii din aval nu te vede, iar când îl contrezi, cârligul nu sare.

Ioan Drăghin: Mai e o chestie cu pescuitul la muscă. Mergând spre amonte, pescuiești din capătul de jos al dornei, iar când prinzi unul, ceilalți nu se sperie, și așa te duci mai departe până ajungi în șipot.
Stacks Image 8510
Exploatările forestiere au impact asupra populației piscicole?

Guido Toniutti: Cel puțin în perioada noastră, când am fost activi și la pescuit și în muncă, în profesie, eu nu pot să spun că exploatările de atunci au avut efect. Pentru că s-au făcut exploatări folosind tehnologii puțin agresive. Metoda actuală de a exploata pădurile pe pante, și în Retezat și în alte zone, cu mijloace exclusiv mecanizate, face prăpăd. Taf-ul produce eroziune, produce ravene și antrenează material în albie.

Ioan Drăghin: Când e cazul merge și prin apă...
Stacks Image 8514
Cât de mult a fost afectat Râul Mare de construcția barajului?

Guido Toniutti: Putem spune că la început a afectat prin deversările de lapte de ciment, ulei, motorină și altele... de aceea a dispărut lipanul. Apoi putem spune că s-au redus mult efectivele și din cauza scăderii debitului de apă. După ce s-a început exploatarea lacului nu au mai avut loc cele două fenomene naturale care duceau la diminuarea numărului de pești: viitura de primăvară și zăporul de iarnă. Acum aceste două fenomene nu au mai avut loc de la baraj în aval, dar ce fac... deversează când și când lacul fără a respecta regula elementară a unui debit progresiv pentru ca păstrăvul să-și găsească loc de protecție... vine câte un val de apă care surprinde peștele nepregătit, de-l aruncă și pe mal.


Există canalizare pentru șirul de pensiuni și case de vacanță de pe Râul Mare?

Guido Toniutti: A venit un control de la PSI, aveam control la cabanele noastre, controale serioase, și mergând în sus cu mașina, când am ajuns la Dumbrăvița, unul dintre ei, care stătea în față, îl întreabă pe altul: - Auzi, voi ați dat autorizație pentru lucrările astea de aici? - Noi nu. - Păi, cum s-au construit? - Păi, nu știu... Altădată, am mers pe Râușor cu o delegație din care au făcut parte niște geologi, în domeniul hidrologic. Când au văzut pensiunile în stânga în dreapta... - Dar oare aici fosa septică unde au făcut-o?

Ioan Drăghin: În vale...

Guido Toniutti: Autoritatea locală este cea care trebuie să facă ordine, că nu o să vină ministrul mediului să vadă ce e aici. Și tu-ți pui întrebarea: - De câte ori ai adus vidanja? E simplu...- Păi, niciodată. - Păi?!
Stacks Image 8518
Cum se implica ocolul silvic în gestionarea fondului piscicol?

Ioan Drăghin: Vă spun eu... Era șef de ocol aici unul Guido. Și toată lumea știa că e rău. Adevărul este că nu era rău, era un om căruia i-au plăcut și vânătoarea și pescuitul și a avut grijă și de una și de alta. Și mai era o chestie... nu era, domnule, atâta lume câtă e acum, mai ușor se putea păzi. Poate și astăzi se încearcă să se păzească, dar nu se mai poate. Atâta lume s-a înmulțit față de ce era atunci...
Stacks Image 8522
Guido Toniutti: Mulțumesc, Ioane.... Odată nu erau drumurile forestiere care să ducă în crucea văilor. Mijloacele de a ajunge acolo erau limitate. Personalul silvic are o anumită suprafață de supravegheat, nu poate un singur om să supravegheze o vale întreagă, asta e imposibil. Aici apare și problema asigurării pazei. Înainte, când am venit eu aici la ocol, era brigadă de vânătoare formată din 6 pădurari și un tehnician. Ei nu aveau alte atribuțiuni decât paza vânatului și a pescuitului, aveau în dotare motocicletă în vreme ce la ocol se mergea cu căruța, de exemplu șeful de ocol. Au avut în dotare motocicletă, după aceea motoretă, și se ocupau de pază. Atunci poți să spui că le era frică să meargă la braconat sau cu otravă... când eram la Gura Apei, copil, ciobanii care plecau de pe munți otrăveau râul, venea păstrăvul de se albea apa, dar se refăcea foarte repede, pentru că era de unde.

Ioan Drăghin: Se otrăvea cu iarba lipanului, aceasta e o plantă care nu omoară peștii, mai mult îi zăpăcește de cap, unii își reveneau și scăpau... omul lua ce-i trebuia și noapte bună! Dar de când au început cu porcăriile acestea de soluții de tratat râia la oi și a pus mâna ciobanul pe ele.... atunci erau și ieftine, acum am înțeles că sunt mai scumpe, probabil că nu-și mai permite.

Guido Toniutti: Acum câțiva ani au dat cu clor de la baraj, de s-a albit toată apa. Au dat cu clor începând de sus, de la Netiș și au murit pești până la Angleuș... au fost pietrele albe, nu a rămas nimic. Și încă eram la ocol, am făcut plângere imediat... zero, nimic. Eu am zis că nu s-a dus omul acela să riște pentru el, el a fost trimis: Du-te și fă asta, că altfel îți pierzi slujba...

Ioan Drăghin: E bolnav Petru Groza...

Guido Toniutii: Și încet, încet, așa cum e la noi, s-a inversat piramida: eu când am venit aici la ocol erau 24 de pădurari, 6 brigadieri, 4 tehnicieni și 2 ingineri... când am ieșit la pensie erau 10 pădurari, 2 șefi de district, 2 tehnicieni și 2 ingineri. Oare zona pădurarilor care au fost, cine o poate păzi?! Este o aberație, o nepricepere a celor care vin cu legislația: în zona de munte suprafața minimă pe care trebuie să o aibă un pădurar a fost pe vremuri 800 de hectare, acum este 1000-1200. La șes este 600, iar la câmpie este 300-400. Se zice că la câmpie riscul tăierilor ilegale este mult mai mare și omul are trupuri de pădure dispersate astfel încât suprafața este mai mică. Dar eu am încercat să explic la atâta lume, măi, poate o înțelege cineva... ca să ajungi între două puncte la munte e o distanță mult mai mare decât la câmpie; urcă și coboară peste văi și munți, trebuie să-și ia și rucsac, pe când cel de la câmpie merge cu geanta. Cum să mai păzească acum unul singur pădurea, când înainte mai avea pe cineva lângă el, mai avea și un brigadier... s-a redus structura personalului, în timp ce la direcție a crescut, la minister a crescut. Nu mai fac față, pădurarul nu mai face pază pentru că nu mai are când, e pus la tot felul de activități... S-au înrăutățit lucrurile peste tot, nu auzi pe vreunul în vreun domeniu să zică Hai, domnule, ce bine e!

La pescuit nu are cine să păzească pentru că nu e personal. Toți vrem protecție, dar nu dăm bani celui care ar trebui să o facă. Cel care ar trebui să facă această activitate de pază trebuie să se ducă la pepiniere să plivească, pentru că nu se dau bani de plivit, trebuie să se ducă să planteze, pentru că nu e nimeni, înainte se dădeau bani de la investiții. Toate regulile s-au schimbat și noi așteptăm și ne mirăm că s-a ajuns unde s-a ajuns. În 1954, am găsit în arhivă, aici la Ocolul Retezat, existau 134 de hectare de pepiniere... acum nu mai e nimic.
Stacks Image 8526
Râul Mare ține de RNP?

Guido Toniutti: Da, râurile de munte încă au rămas în gestiunea RNP, însă s-a încercat... Dar s-a greșit și se greșește, sărind dintr-o extremă în alta, de exemplu cu privatizarea râurilor... Atâta timp cât decenii de-a rândul localnicul de aici, care a fost pasionat, a știut că are râul și a mers la pescuit, a scos autorizație și a pescuit. Tu îl privatizezi, iar cel care este localnic nu mai are acces, pentru că cei care fac privatizarea, nu o fac pentru localnici, să fie clar, o fac pentru ei și pentru alții. Atunci apare această nemulțumire, se împarte lumea în două, așa cum este împărțită, între cei care au posibilitatea și cei care nu au posibilitatea și doar zic: Aș pescui și eu... - Sigur, te duci, dar plătești 10-20 de euro pe zi și arunci peștele înapoi! Aici trebuie timp, trebuie să-i oferi altă variantă, nu poți să vii dintr-o dată și să-i tai mâinile... Mai întâi vârful la unghie și după aceea, încet, încet... Privatizarea de azi, pe care eu o văd la fondurile de vânătoare, e prăpăd, se plânge lumea peste tot. Pentru că s-au privatizat și cei care au luat aceste fonduri ar vrea să practice vânătoarea ca în Apus, în observatoare, cu căldură, cu pat și doar ei să împuște... Gândește-te că lumea aceasta a trăit dintotdeauna aici, nu se poate ca alții să vină și să facă regulile.


Unde vă plăcea să pescuiți cel mai mult?

Guido Toniutti: Când eram copil, pe Râul Mare am pescuit mai puțin, în schimb pe Lăpușnicul Mare, Lăpușnicul Mic, pe Șes am mers de multe ori, atunci se chemau Rotunda, Branu și Corciova... acestea erau zonele. Pe Râul Mare mergeam câteva sute de metri până la Tomeasa, pentru că îmi era frică de urs.
Stacks Image 8530
Mai pescuiți?

Guido Toniutti: Da, mai pescuiesc, dar niciodată nu mă duc cu gândul că voi prinde ceva. Anul acesta am fost de două ori. Curiozitatea mă mai împinge, ca să văd ce mai este pe apă, iar ca să vezi, trebuie să dai cu undița... Sunt sigur că nu prind, pentru că nu este, dar, totuși, s-ar putea să mai apară... Însă nu...

Ioan Drăghin: Speranțe....


Unde v-ar fi plăcut să pescuiți, dar nu ați ajuns până acum?

Guido Toniutii: Totdeauna l-am avut pe domnul Paul Decei ca pe un om de la care am învățat... la dânsul auzeam întotdeauna, când venea aici la noi, despre un râu foarte frumos și bogat în pește. Unul dintre aceste râuri era Valea Vaserului, dânsul îl lăuda. Anul trecut am fost la întâlnirea de 49 de ani de la terminarea facultății, organizată la Vișeul de Sus. I-am spus soției: Mergem la întâlnire că vreau să văd Vaserul... și am mers. Am rămas decepționat... Domnul Decei spunea că în țara aceasta Valea Vaserului este cea mai frumoasă apă, dar acum, tot din cauza exploatărilor forestiere, s-a nivelat. Eu tot mă uitam din mocănița aceea să văd o dornă, să văd un bolovan unde să se adăposteasă peștii, însă nimic, e drept de zici că e masă, atâta s-a umplut de aluviuni. Păi unde mai are peștele adăpost?! Când vine viitura îl duce până în Dunăre. Așa că asta a fost cu Vaserul, am crezut că a mai rămas cât de cât ceva de el...


Tinerii vă mai cer sfatul?

Guido Toniutti: Nu, în afară de fiul meu, care lucrează în domeniu.

Ioan Drăghin: Nu mai e nevoie de bătrâni...

Guido Toniutti: Când am ieșit la pensie, ne-am adunat toți acolo ca să predau atribuțiunile și venise un director tehnic, iar la sfârșit le-am zis că, dacă au nevoie colegii mei, cu mare drag voi veni să le dau o mână de ajutor. Știți care a fost replica acestui director?! -Tinerii știu meserie și nu cred că e cazul să mai interveniți! Ce poți să mai zici...

Ioan Drăghin: Frumoasă replică...


Ce v-a făcut să vă îndreptați către meseria bunicului și a tatălui?

Guido Toniutti: Frumusețea ei. Nu ușurința, ci frumusețea. Este o meserie frumoasă. Dar în condițiile de astăzi, nu știu cât de frumoasă mai este pentru că tinerii nu mai au frumusețile munților, ale pădurilor, ale râurilor pe care le-am avut noi.

Ioan Drăghin: Au internet...
Stacks Image 8534

Poarta maramureșeană cioplită de vestitul meșter Gheorghe Borodi pentru casa lui Titus Popovici

Ce i-ați spune unui copil care începe să pescuiască?

Guido Toniutti: L-aș învăța în primul rând cum să țină bățul, unde trebuie să arunce și să nu dispere dacă nu prinde nimic. Ei reprezintă o generație sau generații care pot, dacă au dorința, măcar parte din ceea ce am avut noi, să refacă. Și atunci trebuie să-i înveți să știe cum să manevreze bățul, să-i arăți unde e un loc bun de păstrăv, dar și un izvor unde păstrăvul înainte vreme ieșea la boiște... sunt lucruri pe care poți să-i înveți, dar în primul rând disciplina, simțul măsurii. Te duci la pescuit, ai nevoie de niște pești, foarte bine, dar nu te duci să prinzi la comanda unuia căruia îi trebuie, cum v-am spus, o troacă de pești, indiferent cu ce metodă pescuiești.

Eu nu mă pot lăuda cu multe lucruri bune făcute aici, în Retezat, dar ceea ce am făcut, am făcut din două considerente: unul, am copilărit aici, mi-a plăcut ceea ce a fost. Al doilea considerent, foarte important pentru mine, a fost faptul că, la terminarea facultății, promoția mea trebuia să plece toată la amenajarea pădurilor, dispersați în toată țara. Pentru mine Retezatul era locul meu și pentru că l-am cunoscut pe domnul Paul Decei încă înainte de studenție, dânsul știind activitatea tatălui care era la păstrăvărie, am îndrăznit, l-am sunat înainte să intru la comisie și i-am spus ce se întâmplă. Știți ce mi-a spus dânsul?... o să țin minte cât o să trăiesc: Guido, vrei să ajungi în Retezat? -Da. - Ajungi, dar fă-mi o promisiune: că aperi pădurile, vânatul și peștele din Retezat. Și i-am spus: Promit! Cred că m-am ținut de cuvânt.

Primul indisciplinat în domeniul acesta, pe care l-am amendat, a fost pădurar, Nesu. L-am găsit la pescuit ca la el acasă, cu încă doi braconieri. A ieșit scandal la direcție, cum pot eu să amendez un pădurar... Cum să fac disciplină, dacă nu-l amendez pe cel care în loc să fie la locul lui, se bagă cu braconierii, cu bățul în mână, în zona oprită?...
Stacks Image 8542
Stacks Image 8540
Se făceau populări cu pește?

Guido Toniutti: Era pește mult, dar se și popula. Păstrăvăria de la Gura Zlata producea 400.000 de puieți de păstrăv indigen. A mai ținut păstrăvăria și câțiva ani după construcția barajului, până a ajus păstrăvar un pădurar care a prins toți peștii reproducători din bazin și i-a vândut.

Tata știa câți păstrăvi are acolo, 600 de bucăți, reproducători. În fiecare toamnă i se făcea inventarul, se golea bazinul și numărau peștii. El nu putea să trăiască liniștit dacă știa că nu-i are și atunci când eu veneam în vacanță, mergeam la pescuit, el cu găleata de transport în mână și eu cu bățul. Puneam în bidon până la 30 de bucăți și pe aceștia tata îi baga în bazin. Una dintre apele cele mai bune de reproducători cu icre sănătoase, iar păstrăvul arăta deosebit, era Netișul, acolo mergeam. Era o vale închisă, o urzicăraie, eu aveam două muște și un mulinet, abia mă băgam, dacă vedeam că sare unul mic ridicam, dacă era unul mare, îl prindeam. Era foarte multă muncă necesară ca să poți face populare. Tata, în fiecare zi, la ora 4 dimineața era la păstrăvărie, când venea acasă avea spatele plin de promoroacă. Cu pipeta stătea ore în șir să adune icrele moarte. Cine mai face munca asta?!

Ioan Drăghin: Asta se face numai din pasiune.
Stacks Image 8546
Stacks Image 8548
Retezatul ne dă nouă lapte, carne, brânză...

Guido Toniutti: Este un paradox... Legea e clară, chiar dacă e făcută prost, trebuie respectată, ești obligat să respecți: din păduri nu se mișcă un lemn, o creangă. Turiștii care decenii de-a rândul au venit în zona aceasta, seara, lângă cort, au adunat trei crenguțe uscate și au făcut un foc, asta face parte din frumusețea ieșirilor în natură... Nu mai ai voie. Împiedici turistul care vine cu un copil să-l învețe să aprindă un foc în Retezat... Cu ce deranjează?! Interzici total vânătoarea... Eu sunt de acord, la anumite specii trebuie interzisă. Întrebarea mea este cum s-a ajuns în situația în care, atunci când am venit la Ocolul Silvic Retezat, pe terenul arondat acestuia se estima o populație de circa 1500 de capre negre, iar acum, în toată zona efectivele să ajungă la 500?

Ioan Drăghin: Din cauza poluării... au murit!
Stacks Image 8552
Guido Toniutti: ...Colegul meu glumește și se relaxează.... Cum e posibil ca în centrul parcului național, la Zănoaga, Judele, Slăvei, Bucura, să pășuneze mii de oi? Păi, oaia e cea care a dus la diminuarea acestor efective, pentru că a transmis boli la capra neagră. În '85 găseai atâtea capre negre moarte de corbii nu mai puteau face față, pentru că oaia duce boli acolo. Și tu vii acum și îmi faci mie teoria conservării parcului național?! Este o stare extremă, dăunătoare... Oare ce e mai frumos să vezi într-un parc: o pădure sănătoasă, arbori sănătoși sau să vezi arbori unii peste alții, cu rădăcinile scoase, pe care-i usucă ipidele? Eu pun întrebarea aceasta oricărui turist: Ce ar vrea să vadă? Și atunci pentru cine facem această conservare a pădurilor virgine? În România nu există păduri virgine, cine zice așa ceva să citească dicționarul limbii române. Să vină acești experți să le arăt că noi am plantat în parcul național larice... Cum vine să-mi spună mie că e un parc neatins de om?! Îl duc să vadă laricele adus din străinătate și pe care l-am pus și noi în parc. Iar acum, nu ai voie să iei o creangă, să faci foc. Ce să mai vorbim de pierderea de masă lemnoasă. În condițiile acestea trăim. Hai, domnule, să fim normali... întotdeauna lumea a trăit pe o cumpănă, că niciodată nu au fost poduri, doar un lemn trântit pe apă, și am mers peste el și am trecut. Noi acum ori sărim și cădem cu capul în pietrele dintr-o parte ori din partea cealaltă...


Sunt zvonuri conform cărora au fost peste 30.000 de oi în Retezat anul acesta...

Guido Toniutti: Nu pot să spun câte, dar sunt mii de oi. Înainte nu se pășuna cu ovine, era interzis pășunatul cu oi tocmai pentru protejarea parcului. Dezastrul a început după 2002 când nu am mai fost șef de ocol. De ce spun acest lucru, pentru că prin fondul forestier nu ai voie să treci cu animale decât cu autorizație, indiferent dacă ești în parc sau nu ești în parc... deci, trebuia să vii la ocol, să iei autorizație. Eu dădeam în interiorul parcului numai la bovine, dar după ce am plecat nu mai trebuia autorizație... care cum, pe unde a vrut, pe unde a putut. Și de atunci a început... Păi, dacă în parcul național pășunează oi ale reprezentanților Academiei Române?!

Ioan Drăghin: Și pe turist îl constrângem să nu facă focul...
Stacks Image 8556
Dacă mai doreați să-mi spuneți ceva și nu v-am întrebat...

Guido Toniutti: Noi, sigur, că nu ar mai avea rost să ne frământăm cu treburile acestea, dar totuși eu am convingerea că dacă generația dumneavoastră și a celor mai tineri și mai în vârstă nu puneți umărul cu toții ca aceste lucruri să se regleze, să se ducă pe făgașul lor normal, e păcat. Dacă n-am avea, dacă am trăi în Sahara sau în Antarctica, aș mai zice...