„Nu s-a întîmplat nimic...” - Oare?!

secuieu2016_5

Septembrie 2016 este ultima lună în care Secuieul va mai fi o apă cu pești. Lovitura finală este amputerea râului pe o lungime de 6 km. Apa va începe să curgă prin conducta noii microhidrocentrale situată la confluența cu Gurghiul, albia se va transforma într-o serie de mici băltoace colmatate. Câteva salmonide vor mai încerca probabil să urce și în această toamnă pentru a depune icre... malchance!

secuieu2016_1

După 1990, pădurile de pe versanții Secuieului au început să fie exploatate în ritm susținut. Vechea cale ferată cu ecartament îngust a fost înlocuită de un drum forestier larg ce urcă până în fundul văii, urmele TAF-urile ce zburdă zilnic sunt ușor observabile în imaginile din satelit. Râul, însă, mai rezista. Păstrăvii urcau toamna pentru a depune icre, alevinii eclozați din icrele necolmatate peste iarnă se încăpățânau să supraviețuiască în apa ce venea aproape tot timpul tulbure de la trasul lemnelor sau de la ploile ce formau viroage. Trăiau și câteva specii protejate, locul fiind inclus în situl Natura 2000 Călimani-Gurghiu.

secuieu2016_4

De-a lungul Secuieului vedeai tăblițe pe care scria „Pescuitul interzis! Zonă de protecție și refacere.” Mai lipsea un rând „Permisă construirea de microhidrocentrale”. Dar unii l-au completat prin semnăturile și avizele emise de instituțiile responsabile, plus câțiva specialiști cocliți de foame. Lucrările au început în această primăvară cu rapiditate și în deplină discreție. Probabil că și în legalitate, pentru că din toate aprobările transpar sforțările de a evidenția respectarea procedurilor. Un sofism grețos ai cărui autori nici măcar nu au avut bunul simț de a scrie corect denumirea acestei ape.

secuieu2016_3

secuieu2016_8

Am reușit să distrugem una dintre cele mai frumoase ape, cu o semnificativă relevanță culturală. Nu mă așteptam la notorietatea sau la programele de protecție ale râurilor din North Devon, urmare a cărților Tarka the Otter și Sallar the Salmon semnate de Henry Williamson. Speram însă ca scrierile lui Ionel Pop să fie suficiente pentru a ne face să ne apropiem de Secuieu cu o minimă deferență.

secuieu2016_6




Nu s-a întîmplat nimic... - fragment din cartea lui Ionel Pop „Un ochi rîde, altul plînge”, Editura Sport-Turism, 1981

secuieu_ionelp
În căldarea Săcuieului n-au ros niciodată colții fierăstrăului la zidurile de pădure, care o îmbracă pînă în adîncul ei și încă nu au răsfrînt bubuituri de secure.

Când se întîmplau cele povestite aici, soarta codrului era hotărîtă la mese de scris, din hărți și din socoteli încîlcite. Hămesiții aurului de odinioară și-au oprit de multe ori gîndul rău și la codrul Săcuieului. Stăpînii de atunci ai pădurilor i-au cumpănit puterea de lemn pe care o poartă în spinare, au lăudat catargele care se înalță drepte și sănătoase, și încep să facă crengi și cioturi numai colo sus, în vîrfurile care împung în cer. Apoi au născocit planurile lor de osîndă. Ca să scoți buștenii din prăbușirea aceea de coaste circulare ar trebui să-i ridici pînă deasupra culmilor și să-i treci de-a curmezișul altor coame de munte, pînă să-i poți sănia pe scocuri și să-i arunci apoi în spatele rîului.

Creioanele au mîzgălit multe foi de hîrtie - numai cifre și semne - apoi li s-au rupt vîrfurile cînd oamenii mînioși le-au trîntit de masă. „Nu poate să fie rentabilă exploatarea!”

Așa a scăpat de secure și de fierăstrău Săcuieul.

Pădurea de aici își trăiește viața după legile ei, de cînd cea dintîi sămînță de jneapăn a găsit o mînă de humă între stîncile scormonite din profunduri, a prins fir de rădăcină, a crescut crengi, a aruncat alte semințe, și în răbdarea miilor de ani s-a așternut pat deasupra bolovanilor. Într-o iarnă, pe cînd încremenea mai tare gerul, o forfecuță a trecut pe deasupra. Ducea în cioc un cocean de molid. S-a desprins dintre solzi o boabă, a sfredelit aerul cu aripioarele ei și s-a culcat pe o creangă de jneapăn. Ceea ce a trimis forfeceaua să culeagă acel cocean și i-a cîrmuit zborul, a avut grijă să vină un vîntuleț și să scuture creanga, și sămînța străină să se strecoare tocmai pînă la palma de loc de la rădăcină, unde acele zecilor de ani se măcinaseră în pămînt negru și gras și apoi au ferit-o de ochii păsărilor. În mîngîierea primăverii s-a trezit viață ascunsă în sămînța de molid și ceasul care măsoară veșniciile ce nu pot să fie măsurate abia a strecurat nisipul cîtorva mii de ani și căldarea Săcuieului era îmbrăcată în pădure, toată.

Aici copacii cresc scriind veacuri în răbojul de inele din inima lor și mor de bătrînețe. Cînd li se apropie sorocul, pletele verzi se răresc și în crengile obosite se atîrnă tot mai multe fuioare de barbă albă. Ciocănitoarele pun semne în coaja crepată, iar rugina roșie se urcă pînă sus pe trupurile slăbite. Ursita vine, călărește pe spatele Crivățului și pune gheara în coama fiecărui brad. Se oprește la cei mai înalți, le caută semnele și îi înginjoaie. Atunci pocnesc oasele seci ale moșnegilor, iar ei își dau pămîntului trupurile, ca să învie în veselia vieții altor brazi. Spre fereastra de cer deschisă de prăbușirea celui trecut, se ridică vîrful brăduțeilor nerăbdători și vindecă îndată rana pădurii.

Pe jos, în luminișurile înguste, își încîlcesc crenguțele tufe de afin și de merișor și dintre frunzele pururea verzi îmbie boabe dulci flămînzilor pădurii. Lăcrămița își înșiră primăvara steluțele albe și cheamă apoi păsările să-i culeagă din brumă mărgelele de rubin. Degetăruțul găsește mărghile ascunse și nimeni nu rupe floarea violetă și orfană. Vulturica, poroinicul, cernețelul, șopîrlaița - toate deschid aici primăvara ochi mirați de frumusețea lumii, nuntesc în mîngîierea boarei și cu credință îndeplinesc și ele porunca cea mare, care înfrățește tulpina veștedă cu germenul de viață nouă. Coasă nu le taie, mîna de om nu le culege. Cerbii și căprioarele își găsesc prin tăieturi iarba grasă, turma ciobanului nu rîvnește la pădure bătrînă.

Goatcele își poartă popoarele de pui printre tufele de afin, gotcanii, stîmpărați după nebuniile dragostelor, culeg boabe dulci și ciupesc din vîrful cetinilor frunze fragede. Ciocănitoarea cea neagră scrie printre copaci valuri de zbor, se lipește de un trunchi, își sucește capul cu scufiță roșie și țipă prelung și trist „Kieee-kieee-kieee” cînd simte încă, din depărtări mari, răsuflarea iernii. Un neam de acvile își moștenește cuibul dintr-un vîrf de molid și în fiecare an așează crengi noi pe vatra veche, încît pare că s-a clădit o căsuță în văzduh. Pe aici trece fără grijă rîsul în pașii lui neauziți, și tot pe aici își are și ursul bîrlogul în care au dormit atîta șir de strămoși de-ai lui, încît s-au poleit pereții de stîncă.

Toate au rămas aici neclintite, așa cum erau în vechimile adînci. Toate au fost așezate, din abisuri de veacuri, în ogașe de viață, de-a lungul cărora ele pășesc fără greșeală. O lege înțeleaptă le ține pe toate în cumpănă și împarte după o dreptate mai înaltă decît să poată fi înțeleasă: scrîșnirea gerului cu dulceața soarelui de vară, arșița cu revărsarea norilor, chiuitul vieții cu geamătul sfîrșitului. Din firul de iarbă frînt, ea adună lapte în ugerul ciutei și îi poruncește lupului să-și astîmpere foarea din trupuri slăbite de bătrînețe sau nevrednice să treacă altor generații netrebniciile lor.

secuieu2016_9