Subiecte din presa internațională - decembrie 2017

revpres_dec17_01


Popularea râurilor cu alevini de păstrăv din crescătorie este eficace și fără riscuri pentru mediu? Punerea sub semnul întrebării a unei practici tradiționale de gestiune piscicolă și halieutică.

A. Segers, D. Colson, Th. Herrin, M. C. Flamand și X. Rollin

Le Pêcheur Belge – nr. 9/2017



Dacă există o problemă delicată și controversată, atunci aceasta este tocmai cea a repopulărilor lacurilor, râurilor și pâraielor. Arătate cu degetul de către unii ca fiind o practică nedurabilă sau chiar nefastă, care vizează doar satisfacerea plăcerii câtorva pescari, iar de către alții ca un mijloc esențial de susținere a pescuitului sau a restaurării populațiilor piscicole în dificultate demografică, populările nu fac adesea obiectul unei analize raționale (Rollin, 2012).

În Valonia repopulările sunt făcute predominant cu păstrăv indigen și curcubeu. De decenii, în fiecare an, mai multe sute de mii de păstrăvi indigen din crescătorii sunt deversate în cursurile de apă. Inițiată în mare măsură la începutul secolului al XX-lea de către Administrația Apelor și Pădurilor, aflată în acea perioadă în subordinea Ministerului Național al Agriculturii, continuată apoi de către asociațiile de pescuit și de Serviciul de Pescuit, odată cu înființarea sa la începutul anilor '80, această strategie de repopulare recurge frecvent la repopulări cu alevini sau păstrăvi mici din crescătorii publice sau private și a vizat în principal cursuri de apă nenavigabile, adesea până la izvoare.

Însă, lucru de mirare, puține analize au permis să se testeze rezultatele acestor populări cu alevini în vederea obținerii de păstrăvi de talie „pescuibilă” (24 cm de la 1 ianuarie 2017) sau impactul asupra mediului, în afară de studiile de pionierat elaborate de Huet și Timmermans în anii '60 și '70, precum și de studiul remarcabil privind păstrăvul indigen din bazinul Lesse - Ry de Chicheron – Franc Ry (Lehanse, 2015), dar acestea vizau doar păstrăvii de crescătorie cu vârsta de cel puțin 2 ani.

Ne putem întreba pe bună dreptate care este eficacitatea acestor populări cu păstrăvi din crescătorie cu vârsta mai mică de 2 ani. Acești pești de crescătorie reușesc să supraviețuiască în mediul natural și să se adapteze în mod durabil pentru a contribui la funcționarea ecosistemului acvatic și la obținerea de păstrăvi care să atingă dimensiunile minime legale? Este o practică lipsită de consecințe pentru populațiile indigene de păstrăvi sălbatici din mediile receptoare? Fragmente de răspuns rezultă din prezentul studiu inițiat în 2014 de Serviciul de Pescuit într-un pârâu ardenez. Rezultatele pun sub semnul întrebării această practică de gestiune – totuși veche și încă adesea considerată ca fiind favorabilă pescuitului și populațiilor de păstrăvi indigen.


Obiectivele studiului

În acest context, în 2014 a început un experiment care viza să evalueze eficacitatea pentru pescuit (obținerea de păstrăvi care să ajungă la dimensiunea minimă legală) și impactul de mediu ale populărilor experimentale cu păstrăv de crescătorie în mediul natural. Acesta s-a desfășurat în cadrul a două lucrări de licență susținute la Înalta Școală de Agronomie din provincia Liège, sub conducerea dr. X. Rollin, în colaborare cu Piscicultura Publică Achouffe și cu Asociația pentru Conservarea Somonului Mosan (CoSMos) din Erezée. Mai exact, obiectivele erau de a se studia supraviețuirea și creșterea a două varietăți de păstrăvi din crescătorie 0+ (păstrăvi de o vară) într-un mic pârâu ardenez și de a face comparații cu populația autohtonă de păstrăv indigen.


Material și metode

Contextul geografic al acestui studiu este un tronson de aproximativ 2 km de râu ardenez unde păstrăvul se poate reproduce în mod natural, de categoria a III-a, de bună calitate, izolat de bazinul hidrografic din aval printr-o conductă. Acest obstacol, de netrecut pentru peștii din aval, împiedică orice migrație a păstrăvilor adulți veniți dinspre bazinul hidrografic, izolând astfel populația de păstrăvi indigeni din amonte. De asemenea, o capcană sezonieră a fost instalată și a permis studierea păstrăvilor care coboară din sectorul de studiu. Analizele genetice efectuate de UCL au demonstrat caracterul autohton (coeficient de introgresiune aproape nul) al populației de păstrăvi indigeni sălbatici situată în sectorul de studiu. Aceasta este deci o varietate locală a pârâului și nu este afectată de încrucișări cu exemplare din crescătorii. Pe scurt, un context ideal pentru studiu.

revpres_dec17_04

Sus - păstrăv FM (fine mouchetée); jos - păstrăv NN (noire-noire)


În acest studiu au fost utilizate două tipuri de păstrăvi Fario din crescătorie: pe de o parte au fost păstrăvi cu puncte mici (fine mouchetée – FM), iar pe de altă parte au fost păstrăvi cu puncte negre proeminente (noire-noire – NN). Coloritul primilor se caracterizează prin prezența unor puncte negre fine, în timp ce ceilalți au puncte negre mari de formă pătrată. Aspectul celor două tipuri de păstrăvi este destul de diferit de cel al populației sălbatice locale, deși coloritul celei din urmă variază într-o mai mare măsură. În plus, exemplarele din cele două tipuri de pești din crescătorie se disting de exemplarele sălbatice prin prezența markerilor genetici care nu există în populația locală a râului. Astfel, o analiză genetică a unui individ permite să se știe în mod sigur dacă aparține uneia dintre cele trei grupe de păstrăvi prezenți în pârâu după deversare.

S-au efectuat trei populări experimentale cu păstrăvi de 0+ din cele două tipuri de pești de crescătorie în septembrie 2014 (300 de păstrăvi FM14 și 300 de păstrăvi NN14, nemarcați) și în octombrie 2015 (319 păstrăvi FM15, toți marcați) cu o densitate de aproximativ un păstrăv la fiecare doi metri. Creșterea și supraviețuirea acestor trei tipuri de păstrăvi au fost studiate prin pescuit electric și marcaj individual (pit-tag) și comparate în timpul lunilor și anilor ce au urmat.


Rezultate și analize

Cele trei grafice reprezintă evoluția efectivelor pe specii (Graficul 1), gradul lor de creștere (coeficientul de stare – Graficul 2) și talia indivizilor capturați (Graficul 3) cu ocazia fiecărui pescuit electric din septembrie 2014 până în octombrie 2016 într-o parte a pârâului cu o lungime de 600 m.

Aceste trei grafice trebuie analizate în mod complementar.

gr1_rp_dec2017

În primul rând, curbele efectivelor pe grupe (Graficul 1) ne arată fără echivoc că păstrăvii indigeni deversați nu supraviețuiesc mult timp în mediul natural și nu reușesc să se adapteze aici în mod durabil. Astfel, dintre cei 300 FM14 introduși în 2014, nu au mai rămas decât 18 după un an, 5 la un an și jumătate de la deversare și doar 2 după doi ani, ceea ce înseamnă o rată de supraviețuire extrem de redusă. În ceea ce privește FM deversați în 2015, FM15, se obțin în general aceleași rezultate ca pentru popularea din 2014: din cei 319 păstrăvi introduși, doar 17 au fost capturați la un an după deversare și doar 1 după doi ani (acest ultim rezultat nu este prezentat în grafic). Această observație privind durata de supraviețuire limitată a păstrăvilor de crescătorie introduși în pârâu este similară cu cea formulată de Timmermans (1961) pentru deversările de păstrăvi adulți de talie legală și de Lehanse (2015) pentru popularile cu păstrăv de cel puțin 2 ani (2+) în bazinul Lesse - Ry de Chicheron – Franc Ry.

În ceea ce privește păstrăvii NN, aceștia se pare că au dispărut în întregime din dispozitivul experimental la doar un an după deversare. Spre marea noastră surpriză, acest fenomen este în parte datorat unui comportament migrator. Astfel, numeroși păstrăvi argintați au fost prinși în primăvara următoare în capcana instalată la gura conductei. Analizele genetice au arătat că era vorba în mare parte de păstrăvi de tipul NN. Se pare că aceștia au început procesul metabolic care permite unui păstrăv de apă dulce să se adapteze la apa de mare în timpul primăverii de după deversare în pârâu, înainte de a migra în aval. Acest comportament este tipic pentru păstrăvul de mare, o altă varietate a păstrăvului indigen și din acest motiv nu a mai fost testată din nou în 2015. În fine, efectivele de păstrăvi indigeni sălbatici (S) au rămas destul de stabile, în jur de 200-250 de indivizi în zona în care s-a efectuat experimentul. Introducerea noilor păstrăvi de crescătorie în mediul acestora nu pare să fi influențat cu mult supraviețuirea lor.

gr3_rp_dec2017

Atunci când se analizează creșterea în lungime a păstrăvilor de crescătorie deversați (Graficul 3), se constată că cei care nu dispar prezintă o creștere pozitivă, mai ales din mai până în septembrie (primăvară-vară) și o creștere aproape nulă din septembrie până în aprilie (toamnă-iarnă). Lucru de mirare, acest profil de creștere în lungime nu pare foarte diferit de cel al peștilor sălbatici din pârâu, excepție făcând poate primăvara. De exemplu, păstrăvii FM14 au crescut la fel ca păstrăvii sălbatici de o vară (S0+), dublându-și astfel lungimea în doi ani. Dar cum efectivele de păstrăv de crescătorie dispar în mod brusc, nici un păstrăv deversat nu atinge vreodată dimensiunea minimă legală în mediul natural, nici măcar o dimensiune care să se apropie de aceasta (maximum 18 cm pentru un singur păstrăv FM prins în octombrie 2017). În consecință, aceste populări cu puiet nu conduc la creșterea numărului de pești valoroși pentru pescuitul sportiv și sunt total inutile din punct de vedere halieutic. Dimpotrivă, dimensiunea la care păstrăvii prezintă un comportament de reproducere fiind redusă în acest pârâu (începând de la 13 cm), nu putem exclude faptul că unii dintre păstrăvi FM care au supraviețuit în pârâu au putut să se reproducă aici în mod eficace. Această posibilitate va fi studiată în viitorul apropiat prin analize genetice ale păstrăvilor 0+ născuți în pârâu.

gr2_rp_dec2017

Cum se explică o dispariție atât de brutală a majorității păstrăvilor deversați în acest pârâu? Este greu de răspuns cu exactitate în acest moment. Se constată însă că gradul de creștere (coeficientul de stare – Graficul 2) al păstrăvilor de crescătorie, cu mult superior celui al păstrăvilor sălbatici la momentul populării (1,12 -1,27), scade brusc după deversare în cazul primilor, atingând ulterior o valoare similară celei a păstrăvilor sălbatici (0,95-1,05). Lehanse (2015) raportează rezultate similare în cazul păstrăvilor introduși la vârsta de 2 sau 3 veri. Aceasta sugerează o pierdere energetică importantă și accentuată la păstrăvii deversați care antrenează dispariția rapidă a majorității lor. Fenomenul este probabil legat de o alimentare insuficientă sau neadaptată sau unui consum energetic superior pentru a face față curentului sporit din râu. La acest nivel, o observație interesantă este aceea că păstrăvii de crescătorie supraviețuitori își „calchiază” gradul de creștere după cel al păstrăvilor sălbatici. Aceasta ar indica faptul că este un coeficient de stare optimal pentru supraviețurea păstrăvilor într-un astfel de mediu. În fine, s-a stabilit că o parte deloc neglijabilă a păstrăvilor de tip NN au părăsit pârâul în primăvara de după deversare, începând probabil o călătorie către mare ca păstrăvi de mare. Acest comportament contrastează în mod evident cu cel al păstrăvilor FM sau sălbatici din pârâu care rămân sedentari. În consecință, atunci când se consideră că este necesar sau oportun să se facă o populare cu păstrăvi, de exemplu după o poluare nepersistentă, alegerea subspeciei pare fundamentală și nu toate tipurile de păstrăvi indigen pot fi considerate ca fiind echivalente.


Concluzii
Lecția principală a acestui studiu este aceea că, în condițiile experimentale prezentate, păstrăvii de crescătorie se adaptează în general foarte prost la noul lor mediu și dispar rapid în cea mai mare parte. În cel mai bun caz, supraviețuirea lor nu depășește 2 ani în pârâu, fără a atinge niciodată o talie mai mare de 18 cm și ajungând rar la vârsta de reproducere. Impactul deversărilor de păstrăvi asupra pescuitului este nul, ceea ce pune sub semnul întrebării această practică veche, efectuată în fiecare an de mai multe asociații de pescuit în pârâuri în care mai există încă o populație autohtonă de păstrăvi sălbatici. În fața unei eficacități atât de reduse, ne putem întreba despre pertinența acestei practici de populare cu alevini și să căutăm și să analizăm alternative. La acest nivel rezultă că restaurarea habitatelor duce cel mai adesea la o ameliorare a populațiilor existente de păstrăv indigen. De exemplu, rezultatele prezentate de Lehanse (2015) au demonstrat în mod efectiv că restabilirea continuității ecologice a cursurilor de apă, și anume reconectarea pârâurilor în care păstrăvii pot să depună icre cu râurile, are un impact puternic asupra creșterii naturale a populațiilor existente.

O a doua lecție pe care o putem trage este aceea că diversele tipuri de păstrăvi indigeni nu sunt echivalente! Atunci când se efectuează o repopulare trebuie să se cunoască bine proveniența genetică a indivizilor și comportamentele care rezultă în urma acesteia, pentru ca operațiunea să nu fie un eșec. Așa cum s-a văzut în cazul păstrăvilor NN, comportamentul de migrare face ca aceștia să fie un tip nepotrivit pentru repopulare, dacă dorim să constituim sau să întărim o populație „sedentară”.

În fine, am discutat până acum despre impactul pe termen scurt. Analizele genetice ale păstrăvilor 0+ născuți în pârâu vor permite să se verifice dacă cei câțiva păstrăvi din crescătorie care au supraviețuit în pârâu au fost capabili sau nu să se reproducă în mod eficace sau dacă s-au hibridat cu păstrăvii autohtoni din râu, cu consecințe ecologice care rămân de stabilit pentru această populație sălbatică. Oricum, rezultatele acestei experiențe constituie baza punerii sub semnul întrebării a populărilor cu păstrăvi indigeni de o vară în pârâurile din Valonia. Astfel, toate experimentele efectuate până astăzi pe tema repopulărilor nu vor avea sens decât dacă rezultatele permit punerea în aplicare a unor măsuri de gestiune coerente, susținute de o reglementare adaptată. Până atunci nu putem decât să încurajăm dinamismul de care dă dovadă Serviciul de Pescuit, care se ilustreză într-un domeniu mixt, unde activitățile de cercetare se combină cu gestiunea piscicolă și halieutică.